REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Tangou satanic
nu mai discutãm, nu suntem la cazino, e clar? Vã recomand sã vã obiºnuiþi
numaidecât cã de acum înainte o sã trãiþi în condiþii mai severe,
asta conform legii.“ Irimiás îºi maseazã genunchii cu palmele transpirate.
„Apoi, ce fel de lege-i asta?“ Chipul cãpitanului se întunecã. „Legea
celui care-i mai puternic! spune el, iar faþa îi devine lividã ºi degetele i se
albesc pe rezemãtoarea scaunului. Legea þãrii. Legea poporului.
Dumneavoastrã vã spune asta, pur ºi simplu, ceva?“ Petrina vrea sã se
ridice ºi sã comenteze. („D’apoi cum stã treaba? Când vorbiþi cu dumneavoastrã,
când ne tutuiþi sau... cum? În ce mã priveºte, mai degrabã...“),
dar Irimiás îl trage înapoi ºi precizeazã: „Domn’ colonel, dumneata ºtii
la fel de bine cum ºtim ºi noi ce fel de lege-i asta. Tocmai d’aia suntem
acum aici, împreunã. Se poate spune orice despre noi, dar noi suntem
niºte cetãþeni care respectãm legea. ªtim ce înseamnã obligaþie. Aº vrea
sã reamintesc faptul cã am ºi dovedit asta, chiar de nenumãrate ori. Noi
suntem de partea legii. La fel ºi dumneata. Atunci ce rost are
ameninþarea asta, vrem sã ºtim ºi noi...“ Ofiþerul zâmbeºte batjocoritor,
se uitã intens, cu ochii lui mari, sinceri, larg deschiºi, la chipul de
nepãtruns al lui Irimiás, ºi cu toate cã vorbele îi sunt nãpãdite brusc de
cãldurã, în profunzimea pupilelor strãluceºte o furie mocnitã. „ªtiu
totul despre voi... dar cu toate astea... – ofteazã adânc – recunosc, n-am
devenit mai deºtept.“ „Da’ bine mai vorbiþi! Petrina, degajat, îl
înghionteºte în coaste pe tovarãºul sãu, apoi se uitã cu devotament la
cãpitan, care se crispeazã, îndreptându-ºi încet privirea ameninþãtoare
spre Petrina. Pentru cã eu nu mai suport tensiunile de genul ãsta! Pur ºi
simplu nu mai suport! o ia înaintea cãpitanului ºi deja vede, simte cã
povestea asta se va termina cât se poate de rãu. Pãi, nu-i mai bine sã
povestim aºa?... decât...“ „Tacã-þi fleanca aia murdarã, nu mai bodogãni
atât! urlã cãpitanul ºi sare ca ars de pe scaunul dindãrãtul mesei. Ce vã
imaginaþi? Cine sunteþi voi, doi oameni de nimic?! Aveþi curajul sã mã
luaþi peste picior, tocmai pe mine?! Apoi, furios, se aºazã iar. I-auzi, de
aceeaºi parte!...“ Brusc, Petrina se ridicã-n picioare, gesticuleazã cu
rapiditate, încercã sã salveze ce mai poate fi salvat. „Nu, da’ de unde,
pentru numele lui Dumnezeu, vã raportez, noi chiar cã, sã spun aºa, nu,
nici mãcar prin cap nu ne trece aºa ceva!...“ Cãpitanul tace, îºi aprinde o
nouã þigarã, privind tensionat în faþã. Dezorientat, Petrina se balanseazã
de pe un picior pe altul, cerând, cu un gest timid, ajutor de la Irimiás.
„Sunt sãtul de voi. Sunt deja sãtul! spune ofiþerul pe o voce metalicã. Mi
s-a acrit de perechea Irimiás–Petrina. Mi-e lehamite de creaturile de
teapa voastrã, nemaivorbind cã tot eu sunt tras la rãspundere, fir-ar
curva aia de mamã rãpciugoasã a voastrã!“ Irimiás intervine cu prompti-
105