REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

László Krasznahorkai
pe gânduri, le-a pus în mânã citaþia. „Pãi, asta în veci nu se mai terminã?
îi spuse atunci lunganul mesagerului cu faþa nãtângã, ecoul cuvintelor
lui rãsunând chiar ºi acum în tovarãºul sãu scund ºi amãrât, când, fãrã
prea mult curaj, începe sã vorbeascã: „Mãi, ãºtia o fac anume, ca sã spun
aºa...“ Celãlalt tip zâmbeºte moleºit. „Nu trebuie sã te caci pe tine. Mai
bine aranjeazã-þi urechea. Iar e clãpãugã, clãpãugule!“ Ruºinat, asemenea
cuiva prins pe neaºteptate cu musca pe cãciulã, ãsta îºi duce mâna
la urechea de forma unui evantai, incredibil de mare, încercând sã ºi-o
îndrepte în timp ce rânjeºte arãtându-ºi gingiile fãrã dinþi. „Destinul a
vrut sã fie aºa“ spune. Cu sprâncenele ridicate, lunganul îl examineazã
o vreme, apoi îºi întoarce capul. „Ptiu, da’ pocit mai eºti!“ constatã
îngrozit ºi-l mai priveºte de câteva ori, parcã nu ºi-ar crede ochilor. Cel
cu urechile clãpãuge se trage posomorât mai încolo, capul mic, de
forma unei pere, abia se vede dindãrãtul gulerului ridicat al paltonului.
„Nu-ntotdeauna exteriorul conteazã...“ mormãie ofensat. În clipa asta se
deschide uºa ºi, fãcând vâlvã în jurul lui, iese un bãrbat cu nasul turtit,
amintind de un campion la lupte libere, care în loc sã le acorde atenþie
(ºi sã le spunã: „Vã rog, veniþi!“) celor doi tipi care aleargã sã-l întâmpine,
trece pe lângã ei cu niºte paºi apãsaþi, apoi dispare la capãtul coridorului,
îndãrãtul unei uºi. Se uitã indignaþi unul la celãlalt, apoi, hotãrâþi –
fie ce-o fi –, bat din picioare un timp, asemenea celor care ºi-au pierdut
deja ºi ultima fãrâmã de rãbdare, despãrþindu-i doar un pas de comiterea
unei fapte de neiertat, când iar se deschide uºa, scoþându-ºi capul un
omuleþ scund ºi bondoc. „Dumneavoahstrã ceh aºtehptaþi, vãh rogh?“
întreabã batjocoritor, apoi cu un „aha!“ strident, ce în niciun caz nu-ºi
are locul aici, deschide larg uºa în faþa lor. În încãperea mare, amintind
de un depozit, cinci-ºase bãrbaþi în civil stau cu spatele încovoiat deasupra
unor mese grele, uzate, deasupra lor vibreazã, ca o aureolã, câte
un tub de neon, în colþurile îndepãrtate stã pe vine întunericul depus
de ani buni, pânã ºi razele de luminã prelinse prin niºele jaluzelelor
trase se destramã, parcã ar fi înghiþite de aerul stãtut revãrsat din podea.
Muþi, conþopiºtii scriu din greu (unii poartã mânecuþe negre, fixate cu
elastic, alþii, ochelari împinºi pe vârful nasului), ºi totuºi: se aude o permanentã
bodogãnealã; se uitã chior⺠la ei, plictisiþi ºi maliþioºi, parcã ar
pândi când îºi dã de gol stãpânul un gest necontrolat, când se ivesc, de
sub haina periatã cu grijã, niºte bretele jerpelite sau când se vãd din
pantofi ºosetele gãurite. „Ce-i aici?!“ se înfurie lunganul, apoi, trecând
primul pragul celeilalte încãperi, cât o celulã, se opreºte brusc pentru o
clipã deoarece în faþa lui vede un bãrbat în cãmaºã, stând în patru labe
pe podea ºi cãutând cu febrilitate ceva sub masa de scris cafenie. Dar
98