REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Mircea Morariu
Gorki” dar ºi cã teatrul rus se aflã, în acel moment, la o rãscruce.
Meyerhold merge încã ºi mai departe ºi considerã cã, din cauza acestor
epigoni, “bazele teatrului rus se zduncinã, gustul sãlii de spectacol este
putred pânã la rãdãcinã, actorul rus ºi-a pierdut orice legãturã cu predecesorul
sãu, marele actor al mijlocului de secol al XIX-lea”. Or, dacã interpretãm
cu oarecare largheþe aceastã frazã ºi încercãm sã îi pãtrundem
substratul exploziv, nu e tocmai greu sã deducem cã regizorul rus se
plaseazã la antipozi cu actorul de tip cehovian, mai exact
stanislavskian, încã ºi mai exact, cu metoda regizoralã a lui Stanislavski.
Revenind la importanþa editãrii cãrþii, nu se poate sã nu observãm,
cu un amuzament amar, cã dincolo de destinul diferit al celor doi regizori
(Stanislavski a devenit un mit în epoca sovieticã ºi în mai tot teatrul
din þãrile cãzute pradã comunismului de tip sovietic, în vreme ce
Meyerhold a fost victima terorii staliniste), scrierile celor doi au avut
parte, în România cel puþin, de o soartã oarecum similarã. Metoda stanislavskianã
(foarte bunã de altfel, utilitatea ei fiind recunoscutã chiar ºi
în Statele Unite, în baza ei fiind formaþi marii artiºti ce au trecut pe la
Actors’Studio) a dobândit în þara noastrã ºi nu numai o aurã cvasi-misticã.
A fost impusã (cf. Marian Popescu- Scenele teatrului românesc. De
la cenzurã la libertate,Editura Unitext, Bucureºti, 2004) imediat dupã
1945 (Institutul de Artã Teatralã ºi Cinematograficã a fost înfiinþat în
anul 1948), însã masiva lucrare Munca actorului cu sine însuºi, cartea
fundamentalã a lui Stanislavski, nu a fost tipãritã decât în anul 1955 la
Editura de Stat pentru Literaturã ºi Artã. Drept pentru care, într-un articol
publicat în nr. 2/1957 al revistei Teatrul (reluat în volumul Comentarii
ºi delimitãri în teatru, Editura Eminescu, Bucureºti, 1983), Camil
Petrescu condamna stanislovskimania de suprafaþã. Conform mãrturiei
regizorului Valeriu Moisescu (cf. Persistenþa memoriei, Fundaþia
Culturalã „Camil Petrescu” & Revista „Teatrul azi”, Bucureºti, 2007), dar
ºi în conformitate cu cea a colegei sale de promoþie, regizoarea Sanda
Manu, în anii ’50, orice referire la Meyerhold ºi la metoda sa, orice încercare
de a învãþa ori de a lucra dupã ea, aduceau cu sine acuzaþia de formalism
ºi repercusiuni dintre cele mai serioase. De condamnare ºi
excludere din ºcoala de teatru ori chiar din viaþa teatralã. Se manifesta,
de fapt, opoziþia dintre teatrul de esenþã realistã ºi cel de facturã simbolistã,
acesta din urmã fiind preferat ºi cu talent teoretizat de
Meyerhold. Ceva mai încolo, referinþele la scrierile ºi metoda acestuia au
fost admise, numai cã ele au fost cunoscute cu adevãrat doar de puþini
practicieni ºi teoreticieni, de cunoscãtori ai limbii ruse ori care au avut
acces la Despre teatru graþie unor traduceri în limbi de circulaþie inter-
120