REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Marius Miheþ
cia lumi ºi personaje prin conceptele de utilitarism ºi sens. Þesãtura poliþistã
din prima parte a cãrþii reface, la urma urmelor, tocmai aceastã disoluþie
a spiritualului. În evidenþierea melancoliei unui pesimist, Al. Jurcan
subliniazã nu doar tragi-comicul situaþiei (înºelat, dar sã aibã dovezi,
carevasãzicã), cât ºansele unui „exagerat” de a-ºi reorganiza viaþa. Ei
bine, în aceste redecorãri interioare se aprind pasiuni ºi se sting desfãtãri.
Artificii postmoderniste
Nati ºi Septi sunt amuzanþi ºi gravi deopotrivã, mai cu seamã ajunºi
la un anumit nivel al atracþiei. De la: „Lasã-mã sã-þi mângâi umbra”,
la „de iubit te iubesc însã nu vreau sã-mi treacã”. Dacã un bãrbat poate
sau nu sã se desprindã de corporalitate - de atracþie ºi plãcere -, ºi sã trãiascã
la modul spiritual, toate acestea sunt imposibilitãþi pentru eroul lui
Jurcan. Septi vrea ca un masochist sã aibã toate dovezile despãrþirii;
asistã, priveºte, exceleazã în voyeurisme.
Între existenþa decorativã ºi cea implicat-revelatorie se organizeazã
ºi romanul. Dacã cea dintâi este motivatã, a doua vine pe o turnurã
de globe-trotter resemnat. Franþa nu e o speranþã medicamentoasã, ci o
întoarcere. Fericirea trebuie numaidecât sã predea iluminãrile necesare.
Însã lumea se schimbã peste tot. Claire, Martine, Annie, Antoine,
Annael etc., toþi au fobii ºi viseazã la mici fericiri. Nimic mai mult. Mãritatã
cu un francez, românca Antoine îi spune ceea ce alþii nu îndrãznesc:
„nu mai trãiesc clipa, ci fotografia ei”. O realitate secundã, altfel spus.
Alexandru Jurcan prelucreazã poetic lumea aceasta trecutã de
prima tinereþe, de aceea lucrurile sunt într-o aºteptare apaticã, dar definitorie.
Relaþiile sunt fortãreþe cu numeroase fisuri, acceptate tacit, iar
sexualitatea e printre rarele forme de comunicare socialã. Prãbuºit din
nou într-o altã banalitate, Septi cautã absenþa suferinþei. Pascal îl echilibreazã:
noi nu trãim niciodatã, ci sperãm cã trãim. Aceastã cugetare cu
iz de verdict kafkian marcheazã esenþa cãrþii.
Cãderea în livresc se dubleazã ºi de meta-realitãþile tot mai vizibile.
Ficþiunea ºi realitatea se întrepãtrund fãrã distincþii coerente. Printre
personaje canonice ºi sfârºit-începuturi de cãrþi, eroul are revelaþia,
cumva aºteptatã, dintotdeauna, cã viaþa de hârtie nu-i mai aparþine.
Cãlãtor prin burþi ficþionale ºi memorii amalgamate livresc, întoarcerea
apocalipticã este o jonglare printre existenþe. Dupã ce s-a îmbolnãvit
de viaþã, naratorul lui Jurcan poartã virusul-ficþiunii-fãrã-ieºire.
Mai realã decât viaþa, dar ºi mai concretã, existenþa de hârtie îi conferã
44