REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

László Krasznahorkai
mãcar n-o bagã în seamã; Petrina, cu o fantezie inepuizabilã, înjurã
lumea, picioarele-i strâmbe se poticnesc tot mai des, iar când rãmâne în
urma lui Irimiás cu mai bine de douãj’ de paºi, strigând în zadar („Hei,
aºteaptã-mã! Nu alerga aºa de repede! Ce-s eu, cal de curse?“), celuilalt
nici cã-i pasã, baºca se mai ºi afundã, pânã la glezne, într-o bãltoacã,
gâfâie prelung, se sprijinã neputincios de peretele unei case, bolborosind:
„Nu mai sunt în stare sã þin ritmul ãsta...“ Dar peste câteva minute
Irimiás apare iar, pãrul zbârlit îi cade pe frunte, pantofii cu vârful
ascuþit, de un galben strident sunt plini de noroi. Petrina e ud ciuciulete.
„Ia uitã-te aici! ºi aratã spre urechile clãpãuge. Pielea de gãinã...“ Irimiás
dã indispus din cap, îºi drege glasul ºi spune: „Mergem în colonie.“ Petrina
se uitã la el cu ochii bulbucaþi. „Ce ai spus... ce anume?! Acum?! Noi
doi?! Pân’ la colonie?!“ Irimiás îºi aprinde o nouã þigarã ºi suflã repede
fumul. „Da. Acu’, îndatã.“ Petrina îºi lipeºte spatele de perete. „Ia ascultã
la mine, mãi, cumetre al meu, maestru al meu, salvatorul meu, groparul
meu ºi criminalul meu! Mã îngheaþã frigul lui Dumnezeu, mi-e foame,
vreau sã merg undeva la cãldurã, vreau sã mã usuc, vreau sã mãnânc, ºi
nu numai cã pe timpul ãsta de pominã n-am chef sã mã duc la mama
naibii, dar nu mai sunt dispus nici sã alerg aici dupã tine, de parcã mi-aº
fi pierdut minþile, pomeni-þi-ar Satana sufletul blestemat în iad! Ei!“
Irimiás dã a lehamite din mânã, vorbind din vârful buzelor: „Din partea
mea du-te exact acolo unde vrei.“ Apoi, porneºte. „Unde mergi? Acu’
unde mergi? strigã furios Petrina dupã el în timp ce-ºi ia avânt ºi-l
urmeazã. Unde ai putea sã mergi fãrã mine... Ia opreºte-te, ei!“ Pe când
ies din oraº, ploaia se mai domoleºte. Se lasã noaptea. Nici stele, nici
lunã. La rãscrucea drumului ce duce spre Elek, aºa, cam la o sutã de
metri în faþa lor, o umbrã ce se clatinã; abia mai târziu se dumiresc cã-i
vorba de un om încotoºmãnat într-o manta de ploaie; coteºte pe un
drum în pantã ºi-l înghite întunericul. De o parte ºi de alta a ºoselei, pe
porþiunea acoperitã cu pâlcuri mohorâte de pãdure pânã la linia orizontului,
totul este plin cu noroi, iar pentru cã noaptea care pogoarã dizolvã
consistenþa, absoarbe culoarea, transformã încremenirea în plutire, pietrificând
tot ce miºcã, ºoseaua pare o navã ce staþioneazã, legãnându-se
misterios în mijlocul unui ocean de mâl, mare cât o lume întreagã. Nici
mãcar un zbor de pasãre nu sfâºie cerul întãrit ca un bloc de piatrã,
nicãieri un animal care ar putea rãni liniºtea cu zgomotele sale, cu tupilarea
sa, o liniºte înmãrmuritã deasupra pãmântului, asemenea ceþii dimineþii,
doar o cãprioarã orfanã, înspãimântatã, care se ridicã ºi se afundã
– parcã ar fi respiraþia mâlului -, gata sã se refugieze în depãrtare.
„Doamne Dumnezeule! ofteazã Petrina. Când mã gândesc cã abia dimi-
110