REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Traian ªtef
Cum este bokianul trãitor în acest spaþiu? Tot bokianul este naº ori
fin, învãþat sã mimeze seriozitatea, cînd zice ceva, se gîndeºte la altceva,
are un umor greoi, socoteºte ingenuitatea ºi naivitatea expresii nefardate
ale prostiei, tîmpeniei ºi idioþeniei, nu crede cã dã bine a vorbi serios,
a rîde de celãlalt e un sport favorit pentru el, bagatelizeazã dramele
ºi socoteºte drept evenimente uriaºe toate fleacurile, înþelege prin iubire
sufocarea sau exploatarea sexualã a partenerului, prin urã, posibilitatea
de a negocia avantaje, prin datorie, dorinþa suveranã de a-i fi numai
lui bine, are un sistem de reprezentare total rãsturnat în raport cu normele
biblice ºi ale eticii acceptate pe continent, cînd lucreazã pare venit
din afarã în concediu, bate apa în piuã, freacã menta. Bokienii se mulþumesc
sã fie niºte dãruiþi, adicã asistaþi, unii au educaþie miticã, cu accent
pe primul i, adicã obiºnuiþi cu mita, tot al treilea îþi explicã de ce
nu merg lucrurile bine ºi oferã soluþii originale, diplomele le-a obþinut
dupã plata integralã a studiilor, primeºte concedii medicale ºi pensii
rapide, iar gîndurile bokianelor se îndreaptã în cele patru zãri, orientîndu-se
instantaneu, nu mai schimbã nici ora de varã bokianul, e de un optimism
excedentar, schimbã totul de azi pe mîine, gãseºte soluþii pentru
orice, se strofoacã la fel ca toatã naþiunea pentru un fleac, respectã necondiþionat,
iraþional, orbeºte ºi slugarnic autoritatea, e un tranca-fleanca,
fleanca-tranca, vrea sã fie înaintea altora ca sã nu mai fie înapoia lor,
sanchi, miºto, am un dinar, nu ºtiu, sã-l beau, mai bine tac, mai bine stau,
îi place sã dea vina pe altul cã ãla a fãcut, cã ãla a hotãrît, dezinteresat de
istorie ºi pasionat de mitologie ºi, peste toate, posesor de maºini tunate.
Ar mai fi de spus care sînt poveºtile ºi întîmplãrile Bokiei.
Inexplicabile ºi greu de acceptat raþional. Apoi numele, care sînt ca oamenii.
Zice autorul, glumind ca Budai-Deleanu: „Sã ai cît mai multe cuvinte
în proprietate e o chestie, e, la drept vorbind, aproape singura mea
justificare (a mea ºi a cîtorva alþi nebuni, ce sã-i faci!) aºa cã sã nu se mire
nimeni cã trãncãnesc dspre toþi ºi toate. Nici nu prea are importanþã cît
zic ºi ce zic. ªi cum zic. Încerc ºi eu o viclenie. /.../ Dacã eu le pun pe hîrtie,
n-au decît sã vinã alþii sã le explice, sã le mãsoare, sã le taie ºi sã le adauge.”
Dar nu mai e nimic de explicat. Ovidiu Pecican ne aduce în faþã
oglinda, un pic cinic, mimînd gratuitatea jocului de-a vorbele aruncate-n
vînt. Cartea este mai mult decît serioasã, e naraþiunea unui istoric care
depune mãrturie ºi în acelaºi timp a unui literat care iese din tiparele
cronicii.
28