REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

László Krasznahorkai
Cuvintele, care se înãbuºã unele pe altele, intrã într-un vârtej lipsit de
orice scop, apoi se regrupeazã în propoziþii fragile ºi dureros de inutile,
care - asemenea unor poduri înjghebate în grabã - deja sub greutatea
primilor trei paºi se surpã cu un pocnet, un trosnet lin, dar fatal, ca astfel,
deocheate parcã, sã se roteascã-învârteascã iar ºi iar între ºtampila de
pe hârtia înmânatã ieri ºi adresarea ce poate fi cititã pe asta. Exprimarea
exactã, rezervatã ºi neobiºnuitã („...umbra bãnuielilor apãrute...“)
denotã, fãrã îndoialã, cã de data asta n-au fost citaþi ca sã pledeze în
favoarea nevinovãþiei, a cãrei susþinere – sau doar simpla luare în calcul
a acesteia – ar fi fost doar o pierdere de timp, ci sã aibã ocazia ca în
cadrul unei conversaþii libere sã facã declaraþii (legat de o problemã
datã uitãrii) privind apartenenþa, identitatea, eventual existând inclusiv
posibilitatea modificãrii câtorva date personale. În lunile din urmã,
timp ce uneori pãrea infinit, când, datoritã unei neînþelegeri stupide, ce
nici mãcar nu meritã amintitã, au fost scoºi din vârtejul viu al vieþii, atitudinea
lor anterioarã, consideratã de-a dreptul lipsitã de seriozitate, a
crescut, devenind convingere, iar acum, dacã s-ar ivi ocazia, la întrebãrile
a cãror esenþã s-ar putea sintetiza în noþiunea de „principiu
cãlãuzitor“ ar putea oferi, cu o siguranþã uluitoare, fãrã chinuitoarele
spasme ale frãmântãrii interioare, niºte rãspunsuri corecte: prin
urmare, nu-i poate aºtepta nicio surprizã. Iar în ceea ce priveºte starea
asta de îngrijorare ºi spaimã, ce revine mereu, pot s-o treacã, fãrã probleme,
cu tot curajul „în contul trecutelor vremuri amare“, deoarece „nu
existã om care sã iasã teafãr din prãpastia aia“. Arãtãtorul mare se apropie
deja de cifra doiºpe când un poliþai aflat în post coteºte pe palier cu
niºte paºi elastici, þinându-ºi mâinile la spate, ochii de culoarea ºi consistenþa
zerului – se vede clar - rãmân þintiþi în aer, dupã care privirea i se
opreºte asupra celor doi tipi ciudaþi, faþa-i cadavericã pânã atunci i se
înroºeºte niþel, se opreºte, se ridicã pe vârful picioarelor, apoi, cu o grimasã
obositã, se întoarce ºi încã înainte sã disparã în semicercul palierului
se uitã la ceasul ce atârnã sub afiºul cu FUMATUL INTERZIS!, ºi pielea de
pe faþã îi devine iar cenuºie. „Cele douã ceasuri – îºi liniºteºte lunganul
tovarãºul – aratã, concomitent, douã forme diferite de timp, deºi pe ambele
destul de inexact. Al nostru – îºi ridicã degetul arãtãtor, din cale-afarã
de lung, subþire ºi fin, semnalând spre cel de deasupra lor - întârzie
peste mãsurã, iar cel de acolo, de afarã... nu mãsoarã timpul, ci eternitatea
aservirii, iar cu treaba asta avem de-a face cât are de-a face creanga
cu ploaia: suntem neputincioºi.“ Deºi vorbeºte încet, vocea lui profundã,
bãrbãteascã, rãsunãtoare inundã coridorul pustiu. Privirea
tovarãºului sãu, care încã din prima clipã se vede cã „se deosebeºte con-
96