REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Alexandru Seres
toare la adresa viitoarei sale patrii: „În Franþa, toatã lumea are talent; rar
gãseºti un geniu”. Având revelaþia lipsei de consistenþã a formei perfecte
în absenþa fundamentului profunzimii, Cioran va încerca sã gãseascã
o cale proprie de a combina rafinamentul estetic al moraliºtilor
cu aspra rigoare de tip teuton a filosofiei, reuºind în cele din urmã, prin
opera sa francezã, sã devinã un soi de La Rochefoucauld metafizic al secolului
XX.
Despre Franþa este poate singurul text românesc al lui Cioran care
nu e scris de pe „culmile disperãrii”. Însã, chiar dacã nu posedã încã
rafinamentul stilistic pe care îl va cãpãta mai târziu, sub influenþa moraliºtilor,
a lui Valéry ºi a rigorilor limbii franceze, unele pasaje ale cãrþii
dau seamã deja de potenþialul sãu: „Francezii s-au nãscut ca sã vorbeascã
ºi s-au format ca sã discute. Lãsaþi singuri, cascã”; „De la ultimul þãran la
cel mai rafinat intelectual, ora mesei e liturghia zilnicã a golului sufletesc”;
„Franþa a opus infinitului eleganþa. De aici pleacã toate meritele ºi
deficienþele geniului sãu”. Sunt doar câteva frânturi, dar care prevestesc
desfãºurarea de forþe din Tratatul de descompunere, acel prim volum
scris în francezã cu care îºi va descumpãni contemporanii, suficient de
uimiþi încât sã-l încununeze, în 1950, cu laurii premiului Rivarol (singurul
pe care îl va ºi accepta). Dar pânã sã ajungã acolo, va trebui sã renunþe
la limba românã ºi sã treacã prin chinurile adaptãrii temperamentului
sãu tumultuos la rigorile unei limbi care, deºi nu izbuteºte sã-l redea
pe Shakespeare decât „dulce ºi molcom”, are în schimb unele virtuþi
compensatorii, posedând o carnaþie idealã pentru aforism ºi paradox.
În scrisul lui Cioran, frenezia, paroxismul, exacerbãrile anilor ’30 vor fi
înlocuite treptat de distanþare ºi ironie, fostul adept al vitalismului realizând
acum cã „Patosul dezlãnþuit, fãrã chinga normativã, duce la
dezarticularea spiritului, la un gotic deºãnþat ce-ºi anuleazã prin elan stilul”.
Dupã tumultul ºi zbaterile tinereþii, cu disperãri catastrofice ºi monstruoase
insomnii, dupã eºecul utopiei sale politice, scepticismul lui
Cioran se accentueazã, tonul devine mai temperat, exagerãrile lirice se
estompeazã. Scriind despre Franþa ºi analizându-i limitele, realizeazã cã
ea „nu oferã perspective mari; ea te instruieºte în formã; îþi dã formula,
dar nu suflul”, iar acest lucru se întâmplã întrucât „francezii preferã
neadevãrul bine spus unui adevãr rãu formulat”. Explicaþia? „O vorbã de
spirit face cât o revelaþie. Aceasta e adâncã, dar nu se poate exprima;
aceea e superficialã, dar exprimã tot. Nu e mai interesant sã te împlineºti
la suprafaþã, decât sã te dezarmezi prin profunzime?” Lucru nu
atât de uºor pe cât s-ar crede, cãci „A fi superficial cu stil e mai greu decât
a fi profund”.
36