REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Tangou satanic
siderabil“ de siguranþa de sine, de duritatea ºi de fermitatea ce radiazã
din celãlalt, din niºte ochi de strãlucirea întunecoasã a nasturilor, se
lipeºte de chipul ce vãdeºte vicisitudini, toatã fiinþa lui fiind nãpãditã
întrucâtva de entuziasm. „Creangã ºi ploaie... gustã cuvintele, parcã ar fi
vorba de un vin vechi, dorind sã stabileascã, dus pe gânduri, anul producþiei,
cu resemnare, blazat la gândul cã, oricum, treaba asta îi
depãºeºte puterile. Eºti poet, prietene, îþi spun eu asta!“ adaugã ºi
aprobã din cap, asemenea cuiva care, speriat, îºi dã seama cã a rostit, fãrã
sã vrea, adevãrul. Se trage mai sus pe bancã, sã aibã capul la aceeaºi
înãlþime cu cel al tovarãºului sãu, îºi înfundã mâna în buzunarul paltonului,
fãcut mai degrabã pentru un uriaº, iar printre ºuruburi, bomboane
Negro, o ilustratã cu un peisaj marin, cuie, o lingurã din alpaca, o
ramã de ochelari ºi pastile de Calmopyrin, degetele lui dau peste hârtia
pãtatã de transpiraþie, fruntea fiindu-i subit acoperitã cu broboane de
sudoare. „Dacã n-o facem de oaie!...“ îi iese, fãrã sã vrea, pe gurã, dar e
deja prea târziu sã-ºi retragã cuvintele, deºi ar vrea. Pe chipul lunganului
se adâncesc ridurile, buzele i se subþiazã, încet, i se închid pleoapele,
deoarece acum nici el nu poate sã-ºi înãbuºe în întregime vehemenþa
înviatã brusc. Cu toate cã – ºtiau amândoi – au greºit atunci când
dimineaþa – pretinzând o explicaþie imediatã – au dat buzna pe uºa indicatã,
fãrã sã se opreascã pânã-n camera din fund; nu numai cã n-au primit
explicaþii, „ºeful“ consternat nici mãcar n-a stat de vorbã cu ei, le-a dat
un ordin conþopiºtilor din încãperea ailaltã („Verificaþi cine-s ãºtia!“),
dar s-au ºi trezit daþi afarã pe uºã. Cum au putut sã fie atât de tâmpiþi? Au
greºit?! Fac greºeli peste greºeli, parcã nici aceste trei zile n-ar fi suficiente
ca sã scape de ghinion. Pentru cã de când au putut iar respira
adânc din aerul proaspãt, liber, de când, cutreierând în lung ºi-n lat pe
strãzile prãfuite, prin parcurile pustii, aproape c-au renãscut admirând
vegetaþia aurie ajunsã într-un declin autumnal, de când au prins puteri
vãzând expresiile visãtoare ale persoanelor întâlnite-n cale, bãrbaþi ºi
femei, capetele plecate ale acestora, privirile triste ale tinerilor retraºi
lângã pereþi, ei bine, de atunci îi urmãreºte, asemenea unei umbre, un
ghinion necunoscut pânã acum, fãrã sã aibã o formã anume, stârnit fie
de o privire fulgerãtoare, þintitã dogoritor asupra lor, fie dezvãluindu-ºi
prezenþa într-un gest, ameninþãtor ºi inevitabil. Iar cireaºa de pe tort,
cum se spune, a fost scena petrecutã asearã („Sã nu-mi spui mie pe
nume, Petrina, dacã nu-i îngrozitor...“), în gara pustie, când, un flãcãiandru
cu faþa plinã de coºuri – cine ºtie de unde bãnuind cã doresc sã-ºi
petreacã ºi noaptea asta acolo, pe o bancã, lângã uºa ce duce spre peron
-, un þângãu lungan a intrat pe uºa turnantã ºi, fãrã sã stea mãcar o clipã
97