REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

László Krasznahorkai
tudine. „Domn’ cãpitan. Dumneata ne cunoºti pe noi. De ce nu rãmâne
totul aºa cum a fost ºi pânã acum? Tre’ întrebat... („...Szabó...“ – îl ajutã
Petrina) ...domn’ plutonier-major Szabó. Niciodatã n-a avut probleme cu
noi.“ „Pe Szabó l-au pensionat. Eu am preluat ºi grupul lui“ rãspunde cu
amãrãciune cãpitanul. Petrina se grãbeºte la el ºi-i strânge braþul. „Iar
noi stãm aici, ca niºte berbeci?!... Pãi, vã felicit, domn’ ºef, ca sã spun aºa,
vã felicit cu cel mai profund respect!“ Iritat, cãpitanul dã la o parte mâna
lui Petrina. „Du-te înapoi la locul dumitale. Ce-i asta? Dã din cap a renunþare,
apoi, pentru cã-i vede cam speriaþi, îºi schimbã vocea într-una
ceva mai caldã. Ei, ia fiþi atenþi la mine. Eu vreau sã ne înþelegem ca
oamenii. Nu uitaþi cã acum aici este pace. Oamenii sunt mulþumiþi. ªi aºa
trebuie sã fie. Dar dacã aþi citi ziare, aþi afla ºi voi cã-n exterior situaþia
este criticã. Iar noi nu acceptãm ca o crizã din asta sã ajungã la noi ºi sã
ne distrugã realizãrile! Dar asta înseamnã o mare responsabilitate,
înþelegeþi voi, o mare responsabilitate! Nu ne vom permite luxul ca niºte
creaturi de teapa voastrã sã hoinãreascã liberi, de colo-colo, fiindcã aici
nu-i loc de ºuºoteli. Pe deasupra, voi puteþi fi chiar folositori în acest efort
comun! ªtiu, voi nu duceþi lipsã de fantezie. Sã nu credeþi cã nu mi-e
clar aspectul ãsta! Eu nu vã zgândãresc trecutul, v-aþi primit pedeapsa
meritatã. Dar voi acomodaþi-vã la noua situaþie! E clar?!“ Irimiás clatinã
din cap a dezaprobare. „Nici vorbã, domn’ cãpitan! Noi nu putem fi constrânºi.
Dar când e vorba de obligaþie, facem tot ce depinde de noi...“
Cãpitanul þâºneºte de pe scaun, are ochii bulbucaþi, buzele încep sã-i
tremure. „Ce-i aia cã noi nu putem fi constrânºi?! Pãi, cine sunteþi voi sã
vã obrãzniciþi cu mine în halu’ ãsta?! Futu-vã mama voastrã de cãþea ordinarã!
Vagabonzi împuþiþi! Poimâine dimineaþa la ora opt vã prezentaþi la
mine! Cãraþi-vã de aici! Valea!“ dã a lehamite din mânã, întorcându-se cu
spatele spre cei doi. Cu capul plecat, Irimiás se-ndreaptã agale spre uºã,
dar înainte s-o închidã dupã el, ca sã-l urmeze pe Petrina, care – asemenea
unei ºopârle – alunecã din încãpere, mai aruncã o privire îndãrãt.
Cãpitanul îºi maseazã tâmplele, iar chipul lui... parcã ar fi acoperit de o
armurã: absoarbe, metalic, tocit, cenuºiu, lumina, în pielea lui se mutã o
putere enigmaticã: putreziciunea înviatã, eliberatã din cavitãþile oaselor,
nãpãdeºte brusc în toate ungherele trupului, cum putuse sã facã pânã
acum sângele, pentru ca apoi, ajungând în straturile cele mai îndepãrtate
ale pielii, sã-ºi anunþe forþa; prospeþimea rozalie dispare într-o fracþiune
de secundã, muºchii înþepenesc, deja reflectã lumina, strãlucesc
argintiu, iar în locul nasului fin arcuit, al oaselor zigomatice accentuate
cu blândeþe, al ridurilor subþiri, se contureazã un nas nou, oase ºi riduri
noi, dispar de pe el toate amintirile, este mãturat de pe el trecutul pen-
106