REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

László Krasznahorkai
speteaza înaltã a scaunului, îºi lipeºte mijlocul de muchia mesei, lemn
de culoarea osului, îºi fixeazã privirea într-un punct anume, un punct
spãlãcit din tavan, ºi parcã deja nici n-ar mai fi prezent în acest aer stãtut,
care zgârie gâtlejul, doar vocea lui, o voce de o muzicalitate neobiºnuitã,
înoatã spre ei, dizolvându-se în fumul de þigarã ce pluteºte lin. Aþi
primit citaþia în calitatea voastrã de chiulangii de la locul de muncã, de
oameni periculoºi pentru societate. Desigur, aþi remarcat faptul cã nu
am trecut data. Asta deoarece în cazul vostru nu-i valabilã perioada de
trei luni. Dar sunt dispus sã uit toatã povestea asta. Totul depinde numai
de voi. Sper sã ne înþelegem ca oamenii. Timpul prinde contur prin
cuvintele lui la fel cum lichenii vâscoºi se întrupeazã pe fosilele seculare.
Vã propun sã uitãm trecutul. Cu condiþia sã acceptaþi propunerea
mea în ce priveºte viitorul. Petrina se scobeºte în nas, Irimiás se apleacã
într-o parte ºi încearcã sã-ºi elibereze pulpana paltonului de sub ºezutul
tovarãºului sãu. N-aveþi de ales. Dacã spuneþi: nu, vã pun în cârcã, fiindcã
sunteþi recidiviºti, îndeajuns de mulþi ani ca sã încãrunþiþi.“ „De fapt,
despre ce-i vorba?“ intervine Irimiás cu stângãcie. Dar ofiþerul continuã
ce are de spus, de parcã n-ar fi auzit întrebarea. „Aþi avut la dispoziþie trei
zile. Nici prin cap nu v-a trecut sã vã angajaþi undeva. ªtiu despre fiecare
pas pe care-l faceþi... V-am dat trei zile ca sã vedeþi ce puteþi pierde aici.
Nu vã promit multe lucruri. Dar am sã vã dau tot ce vã promit.“ Irimiás
ºuierã revoltat, apoi se rãzgândeºte. De data asta Petrina se sperie pe
bune. „Din toate astea eu nu-nþeleg o boabã împuþitã, dacã pot spune
aºa...“ Cãpitanul se face cã n-aude nici remarca asta, parcã ar citi o
sentinþã din care ar face parte – printre rânduri – inclusiv gesticularea
condamnatului. „Bãgaþi-vã bine-n cap, pentru cã nu vã mai spun încã o
datã: s-a terminat cu plimbarea de colo-colo, cu vagabondajul, cu instigarea.
O sã munciþi pentru mine. Se-nþelege?“ „Tu înþelegi?“ se uitã clãpãugul
la Irimiás. „Nu, fonfãie celãlalt, nu-nþeleg nimic.“ Cãpitanul îºi coboarã
furios privirea din tavan ºi se uitã spre ei cu ochii fulgerãtori.
„Gura!“ spune pe tonul lui vechi, melodios. Petrina stã pe scaun, cu mâinile
încruciºate pe piept, mai exact e tolãnit, are ceafa rezematã de speteaza
scaunului, clipeºte speriat, paltonu-i greu se întinde în jurul lui ca
petala unei flori. Irimiás stã cu spatele drept, creierul îi trudeºte cu febrilitate,
pantofii-i cu vârful ascuþit sunt de un galben strident, orbitor.
„Avem drepturi“ remarcã, ºi pielea de pe nas i se încreþeºte fin. Cãpitanul
suflã enervat fumul, faþa îi este învãluitã – e adevãrat, doar pentru
o clipã – de obosealã. „Drepturi! strigã iritat. Voi vorbiþi de drepturi?
Pentru creaturi de teapa voastrã legea e bunã numai ca sã profitaþi de
ea! Sã aveþi cu ce vã acoperi dacã daþi de dracu’! Dar gata, s-a terminat...
104