REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Daniel Vighi
niciodatã. Stã în camera din Samarkand Hotel at 22 Lansdowne
Crescent in London în noaptea morþii ºi-ºi aminteºte exact cînd
împlinise treisprezece ani. Numai cã nu asta e acu, nu îl mai intereseazã
înainte de toate ce a fost atunci, la urma urmelor cine mai
poate ºti, el în mod sigur nu. Oricum poate spune cu mîna pe
inimã, aºa turtit cum este, cã douã au fost minunile vieþii lui. Numai
douã. Acu însã stã turtit fleaºcã dupã isprãvile ultimelor zile, de la
concertul din insula aceea, s-o ia dracu. Sã fie acasã la Monika acum
în aceastã dupã amiazã? Sã fie la hotelul Samarkand? Oriunde este,
singur se þine. În ultima vreme se pierde tot mai mult în acid, în
bãuturi, zile, nopþi se amestecã anapoda, nu le mai dã de capãt, bine
cã a isprãvit cu trambaleala de pe uliþa 52 West 8th unde e studioul.
— Hei, bãiete, strigã tatãl lui Jimi Hendrix în vremea de
demult; el e puºti ºi se uitã cum stã la masã lîngã o sticlã de vin, e
praf ºi-i fluturã pe dinainte scula aceea, ukulele: o vrea, îl întreabã
ºi Jimi se bleojdeºte la ea. Ukulele are un gît lung, foarte lung: o
vrea! O vrei bãiete, îl întreabã ºi abia cã se þine pe scaun, a venit de
undeva, de la un birt de prin împrejurimi. Al – tatãl sãu – este posac
de felul lui, un fost grãdinar posac ºi ursuz, ºi cînd e beat e ºi mai ºi,
e ca o zi ploioasã de iarnã din vremurile lui Civil War, la început de
decembrie o-mie-optsute-ºai’-º-unu, cînd s-au încãierat unioniºtii cu
sudiºtii, ºi triburile cherokee s-au vîrît ca o muscã în iaurtul împuþit
al nenorocirilor acelora aºa cã, prin þinutul Bird Creek, chiar lîngã
un frumos rîu cu ape verzui-albastre au murit mii de cherokeezi
degeaba. Tot atunci unii au dezertat, alþii s-au dus la nenorociþii de
yankei, precum generalul de brigadã Albert Pike, comandant în
exerciþiu din partea sudiºtilor, era asemenea lui Al în vremea cînd
tocmai vine beat acasã, la exact nouãzeci ºi patru de ani de atunci,
în iarna anului 1955 de care-ºi aduce aminte în anul 1970, în dupã
amiaza de 17 septembrie. De toate astea îºi aduce aminte Jimi, acasã
la Monika, sau nu, în odaia hotelului Samarkand în care i se aratã Al
posac, fãcut pulbere, clãtinîndu-se mai abitir decît un paraºutist la
nenorociþii ãia de Screaming Eagles, divizia 101, trupe aeropurtate
ale armatei americane în care James Marshall – Jimi de mai tîrziu –
va fi sã fie peste ani. Aºa se legãna prin casã Al, cum se va legãna
James prin aer, acolo la Screaming Eagles, începînd din iarna anului
1961. La dracu’ cu toate astea! Mergeþi la dracu, spune rahaturilor
ãstora sentimentale, ar vrea s-o strige pe Monika, este în
camera ei undeva prin Londra în smogul ãsta împuþit, e cu prietena
lui ºi se simte a dracului de rãu, toate nebuniile astea, tot eºecul
24