REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Tangou satanic
în faþã teancuri deprimant de mari de dosare ºi hârtii, pe motiv cã sunt
înghiontiþi din spate sau cã le sunt împinse mesele. Câþiva stau cocoþaþi
cãlare pe scaunele tapisate cu piele sinteticã, roºie, într-o mânã þin
receptorul telefonului, iar în cealaltã, ceaºca de cafea aburindã. În spate,
de-a lungul peretelui, într-un ºir lung ºi drept, dactilografe, trecute de
vârsta tinereþii, þãcãne, cu o graþie irezistibilã, la maºinile de scris.
Petrina se uitã atent ºi uimit la truda asta febrilã, Irimiás îi face semne cu
cotul, dar el nu reacþioneazã, dã doar din cap, apoi studiazã concentrat
„Instrucþiunile“. „Ar trebui s-o tulim, pânã nu-i târziu...“ ºopteºte Petrina,
dar iritat, tovarãºul sãu îl reduce la tãcere. Apoi îºi ridicã privirea de pe
formular, începe sã adulmece aerul ºi spune: „Tu simþi asta?“ ºi aratã în
sus. „Miros de mlaºtinã“ constatã Petrina. Sergentul se uitã la ei, le face
semn sã se apropie ºi le ºopteºte: „Putrezeºte totul... În trei sãptãmâni de
douã ori au vãruit pereþii...“ Ochii-i înfundaþi în orbite, înconjuraþi de
pungi, lucesc perfid, bãrbia dublã e strânsã de gulerul tare al cãmãºii.
„Sã vã spun ceva?“ întreabã cu un zâmbet plin de înþeles. Se apleacã spre
ei, i se simte respiraþia clocitã. Începe sã râdã pe înfundate, prelung,
asemenea cuiva care nu se poate opri din râs. Apoi, accentuând separat
fiecare cuvânt, parcã ar aºeza, cu prudenþã, în faþa lor patru bombe, sugerându-le
„faceþi ce vreþi cu ele“, spune: „Oricum, totu-i un cãcat.“ Face
o mutrã maliþioasã ºi, parcã ar repeta pentru sine, bate încet, de patru
ori, în tãblia mesei. Irimiás zâmbeºte batjocoritor, bagã la cap cele afirmate,
apoi iar se concentreazã asupra formularului, Petrina se uitã uimit
la sergent, care îºi muºcã brusc buza, îi scruteazã cu dispreþ, se lasã,
decepþionat ºi glacial, pe speteaza scaunului, iar zgomotul des ºi spongios
din care adineaori ieºise pentru o clipã, acum îl reabsoarbe, îl
înghite din nou, asemenea unui gâtlej infernal. Iar când îi conduce în
biroul cãpitanului, þinând în mânã formularele completate, nici urmã
de oboseala, de extenuarea aproape fatalã care adineaori încã îl
stãpâneau, paºii lui sunt energici, miºcãrile vioaie, vorbele militãreºti.
Biroul deºi modest, este confortabil, pe partea stângã a mesei de birou,
amintind de nobleþea de odinioarã, privirea se poate odihni pe verdele
profund al unui ficus imens, în colþul de lângã uºã se aflã o canapea din
piele, douã fotolii, tot din piele, ºi o mãsuþã pentru fumat cu un „design
modern“. Ferestrele sunt acoperite cu niºte perdele din catifea grea, de
un verde închis, pe parchet, un covor roºu conduce de la uºã pânã la
masa de birou. Din tavan (mai degrabã se poate simþi decât vedea...) se
cerne, cu o eternã demnitate lentã, un praf fin. Pe perete, portretul unui
militar. „Luaþi loc! aratã ofiþerul spre cele trei scaune din lemn, înghesuite
în celãlalt colþ al încãperii. Vreau sã ne înþelegem. Se lasã pe
103