REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Cartea de teatru
naþionalã. Odatã cu apariþia traducerii cãrþii în româneºte ºi editarea ei,
acestei cunoaºteri limitate, trunchiate, cenzurate ori dupã ureche a scrierilor
lui Meyerhold i se pune definitiv capãt.
2. Mãrturisesc cã pentru mine parcurgerea volumului Despre
teatru a reprezentat deopotrivã o bucurie, o plãcere, dar ºi un veritabil
ºoc. Un „eveniment al cunoaºterii”, cum califica lectura titlul unei cãrþi
a profesorului meu de Teoria literaturii, Ion Vlad. Am gãsit în carte, dincolo
de mãrturiile de creaþie, de situarea pe poziþii polemice, de referirile
ºi referinþele la contingent ori la situaþii anume, aprecieri ºi consideraþii
fundamentale despre valoarea simbolului în teatru, despre teatrul
simbolist, despre relaþia dintre regizor ºi ceilalþi participanþi la zãmislirea
spectacolului teatral, despre rolul creator al spectatorului, despre
mascã ºi despre grotesc ºi, în fine, despre teatrul lui Maeterlinck. Acesta
din urmã, nu doar comentat, ci ºi montat cu încãpãþânare de V. E.
Meyerhold (din Anexa conþinând lista Lucrãrilor regizorale 1905-1912
aflãm cã regizorul rus a înscenat Moartea lui Tintagiles, Minunea Sfântului
Anton, Pelléas ºi Mélisande, Sora Béatrice), a izbutit, prin lucrarea
sa dramaturgicã sã introducã literatura dramaticã printre marile izbânzi
ale curentului simbolist în general, ale simbolismului belgian de expresie
francezã, în special. Meyerhold a vãzut în Maeterlinck unul dintre
cei mai convenabili ºi autentic-moderni scriitori de literaturã dramaticã,
creator ºi stimulator al teatrului static - arta lui Maeterlinck este sãnãtoasã
ºi tonicã”, iar „spectacolul lui Maeterlinck este un mister liturgic,
guvernat de armonia vocilor abia perceptibilã, de corul lacrimilor tãcute,
de plânsul în hohote abia reþinute, de freamãtul speranþelor (ca în
Moartea lui Tintagiles) sau extazul, ce cheamã la reprezentarea publicã
a misterelor, cu jocuri ritmate de sunetele trompetei ºi al orgii, celebrând
triumful Miracolului ( ca în actul doi al Sorei Béatrice)“, apt sã
serveascã intenþiile teatrului convenþiei al cãrui regizor trebuia doar sã
orienteze actorul, nu sã-l ºi dirijeze.
Care sunt, dupã Meyerhold, avantajele teatrului convenþiei?
Enumãr doar câteva: este un teatru al cãutãrilor, propune o tehnicã extrem
de simplã, „îl elibereazã pe actor de apãsarea decorurilor” , „aduce
în prim-plan spiritul de iniþiativã creatoare al actorului” , îl îndepãrteazã
de teatrul stãrii de spirit de esenþã cehovianã ºi, în fine, evidenþiazã, în
afarã de regizor ºi actor, spectatorul ºi funcþiile axiologic-creatoare ale
acestuia. Aceastã subliniere a rolului spectatorului, adicã al receptorului
în spectacol, dezvãluie, cred, în Meyerhold unul dintre marii teoreticieni,
avant la lettre, ai comunicãrii teatrale, dar ºi ai importanþei procesului
de receptare în teatru.
121