REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Filmul lui Goran
pentru nãrile lui, aºa cã a strãnutat, iar pulberea aceea brunã s-a
împrãºtiat în toate pãrþile, o parte poposind pe faþa lui Goran, pe genele
ºi sprâncenele sale. Atunci Goran a râs ºi ºi-a scuturat palmele, bãtându-le
una de alta. Cred cã mã voi ridica ºi voi alerga, cu picioarele goale, prin
iarba asta, prin apa din vale, s-a gândit. Mai stau puþin aici ºi apoi mã duc
sã caut casa. A încercat sã fluiere, dar buzele îi erau prea uscate. Apoi a
început sã se uite pieziº în jur. Dar dacã totul nu e decât o iluzie? ªi valea
ºi munþii ºi pãdurile ºi casa pe care încã nu am vãzut-o ºi pajiºtile ºi aerul
ºi pãmântul ºi pietrele din drum. Dacã eu nici mãcar nu sunt aici? Poate
cã dorm în fotoliul meu de sidoniu ºi doar visez toate astea. În sinea lui
spera sã nu fie aºa. A pus iar palma pe pãmânt, pe iarba crudã, a rupt un
fir ºi l-a zdrobit între dinþi. Nu poate fi vis, pentru cã simt gustul pânã în
fundul gurii. E ceva ce nu am mai gustat niciodatã. Aºa ceva nu se poate
inventa. Nici briza asta... apoi: ba, da, vântul se poate inventa. Acum
orice se poate crea din nimic. Chiar sã trãieºti într-un film? se întreabã
imediat. În stânga lui e umbra, umbra sa. El stã între soare ºi umbrã ºi
produce o micã eclipsã. Probabil aºa crede gângania asta verde care se
furiºeazã prin iarbã, se gândeºte Goran. Soarele a urcat bine pe cer.
Acum e însoþit de un noriºor alburiu de forma unui animal ciudat, cu
ºase picioare. Oare de unde-mi vine nehotãrârea asta? se întreabã
Goran. Doar acestea sunt lucrurile care mi-au plãcut întotdeauna. Nu
acesta e filmul meu preferat? Râde. Râde sã se audã în toatã valea. Pânã
la casa pe care nu o vede, dar despre care ºtie precis cã existã undeva,
mai încolo, printre copaci. Cori ºtia întotdeauna la care film sã se
opreascã. „Casa din vale?”, zicea, ºi Goran sesiza în glasul lui o undã de
reproº, dar nu-i pãsa. Aºtepta liniºtit, în fotoliu, apariþia vãii în sunetul
cald al clarinetului ºi al viorilor. Era seria aceea de care nu se mai sãtura,
„Cum trãiau oamenii în secolul XX”. Pe vremea aceea mai existau brazi
ºi izvoare. ªi mere în pomi. Fructele din platoul de pe masa din film erau
atât de reale încât, vãzându-le, gura i se umplea de salivã. De mulþi ani,
Goran ºtie cã este, într-un anumit fel, bolnav. Dorinþa asta de a trãi întro
lume care nu mai existã nu poate fi rodul unei minþi sãnãtoase, ºi-a
spus, împãcându-se apoi cu ideea. Nu a vorbit cu nimeni de boala lui. O
þine în el. E secretul lui cel mai intim ºi cel mai drag. Odatã s-a trezit
vorbind cu voce tare. Într-un asemenea loc mi-ar plãcea sã mor, a exclamat.
Stãtea comod în fotoliu, cu palmele adunate la ceafã. Cori s-a întors
spre el, era obiºnuit cu gusturile lui trãsnite despre viaþã ºi moarte. Ai
grijã ce îþi doreºti, i-a spus, pentru cã s-ar putea sã þi se împlineascã. Cori
pãrea cã râde, dar vorbele de atunci ale robotului au sunat ca o sentinþã,
ca o ameninþare, aproape. Dar, acum, Cori nu este aici. Poate cã de asta
89