REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Horia Ungureanu
nimic. Aºa cã a fost nevoit sã facã un pas înapoi. Exact ce ºi-au dorit ºi cei
din comisie.
De fapt, iatã ce s-a întâmplat. Se pregãtea sã coboare pe Fecioara
II, situatã undeva, pe paralela 36 din emisfera nordicã a planetei, când
un vârtej, unul dintre turbioanele acelea care se iscã din senin pe Marte,
i-a umflat ambele paraºute ºi l-a izbit de stâncile care mãrgineau zona.
De atunci a rãmas cu dureri în partea superioarã a spatelui ºi cu genunchiul
stâng aproape blocat. ªi, bine înþeles, fãrã navã ºi fãrã serviciu.
Ai fost unul dintre cei mai buni piloþi. Meriþi sã te retragi cât eºti încã
tânãr, i-au spus. Nu vezi câte accidente se petrec în ultimul timp? Vedea.
Vedea mai multe decât îºi închipuiau ei. La început l-au fãcut copilot.
Apoi însoþitor de bord, pentru ca, dupã vreo doi ani, sã i se dea în
primire o magazie de tranzit de la baza Taurul. Dar nici asta nu a durat
mult pentru cã, dupã câteva luni, l-au chemat la bazã ºi i-au spus, Servus,
vorba lui Cori. De fapt nu i-au spus nimic, i-au dat doar o hârtie într-un
plic galben. A fost minunat, dar ce-i mult, stricã. Îl durea tot mai tare
genunchiul, ºi ei ºtiau asta. Plus cã mergea din ce în ce mai adus de
spate. Poate din cauza înãlþimii, poate din cauza vârstei. Poate din cauza
accidentului, cum credeau ei.
I-au dat apartamentul acesta situat la aproape cinci sute de metri
de sol ºi i-au spus, fii fericit. Aici ai de toate. Odihneºte-te, fã plimbãri, fã
ce vrei. Ai un milion de filme de vãzut ºi un milion de cãrþi de citit. De
la Biblie (de care nu s-a mai interesat nimeni în ultima sutã de ani), pânã
la Programul OOIT, ultimul bestseller, ieºit pe piaþã chiar în sãptãmâna
aceea.
La început i-a plãcut. Lectura a fost una dintre puþinele plãceri pe
care ºi le-a permis în afara programului zilnic de muncã. Iar acum, timpul
a devenit prietenul sãu cel mai bun. Nu-l mai fugãrea, nu îl împingea
de la spate. Se aºeza în fotoliul lui de sidoniu, lua telecomanda ºi urmãrea
titlurile care se perindau pe ecran. Asta, nu, asta, nu, asta, da.
Acum, dacã stai ºi te gândeºti bine, dacã faci o comparaþie cu vechile
cãrþi electronice, pe astea aproape cã nu le mai poþi numi aºa. Poate
cãrþi-film ar fi numele mai potrivit pentru ele. Pentru cã, din loc în loc,
textul era ilustrat cu mici filmuleþe despre mediul geografic, despre peisajele
sau societatea în care ºi-a închipuit autorul povestea.
Asta îi plãcea în mod deosebit lui Paul Goran. Imaginile tridimensionale
în care apãreau dealuri ºi munþi, pãduri ºi parcuri, mai ales în
vremea toamnei (nu numai culorile arborilor, dar ºi mirosurile ºi adierea
vântului), râuri limpezi ºi oameni care se plimbã agale pe malul
apei. Tare i-ar fi plãcut sã trãiascã ºi el într-o astfel de lume care, astãzi,
84