REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Alexandru Seres
clipã de triumf extatic, o gâdilare trecãtoare a amorului propriu, sterilã
ca fluidul seminal împrãºtiat pe un cearºaf.
Nu ºtiu alþii cum sunt, dar eu, când vãd cum rãsar cu duiumul cronicile
prin reviste, ca ciupercile dupã carte, parcã asist la o enormã masturbare
colectivã. Cronica de întâmpinare (ce expresie tâmpitã!) nu e
decât o ejaculatio praecox, care de regulã te lasã nesatisfãcut. În ceea ce
mã priveºte, ºtiu doar cã, de cele mai multe ori, plãcerea de a scrie e o
trudã penibilã, pe durata a zeci de ore de documentare, de verificãri, de
fãcut ºi refãcut textul, care se naºte în chinuri insuportabile. Toate acestea
ca sã scriu despre o carte un text de câteva pagini, pe care îl vor citi
câþiva prieteni (sau duºmani). ªi eventual autorul, plus câþiva dintre
prietenii (duºmanii) lui. Ca sã ce?
Îmi spui cã articolul despre cartea ta, pe care þi l-am trimis zilele
trecute, e deficitar la capitolul referinþelor, al aparatului critic, ºtiinþific,
academic sau cum s-o mai fi chemând. ªtiu asta. Însã vezi tu, dragã prietene,
în revistele noastre cu trecut mare ºi viitor înghesuit nu se scriu recenzii
meseriaºe, filologice, cu subiect ºi predicat, ci chestii artistice,
mã-nþelegi, în care cronicarii îºi comunicã fiorul artistic ºi extazul transmundan,
experimentat în timpul lecturii de ego-ul lor supradimensionat,
prin perversa mediere a metaforei, a harului scriitoricesc inconturnabil
cu care fiecare e înzestrat cu asupra de mãsurã.
Alex ªtefãnescu spunea într-un articol de pe la începutul mileniului,
în care anunþa cã se lasã de cronica de întâmpinare, cã existã trei feluri
de critici: cei care scriu pentru scriitorii despre care scriu, alþii care
scriu din narcisism, pentru ei înºiºi, ºi criticii care se iau la întrecere cu
alþi critici, ca sã facã pe deºtepþii. Implicit, rezultã cã ne cam lipsesc criticii
care scriu pentru public, pentru cititori. Pentru asta nu e suficient sã
ai idei, pregãtire ºi, eventual, talent. Rar mai vãd prin revistele noastre
culturale câte un articol care, pe lângã idee (câtã este), sã fie purtãtor ºi
de informaþie culturalã solidã, beneficiind în plus de aportul intuiþiei, al
harului autentic.
Nimeni nu poate ºti tot; dar la noi toatã lumea scrie despre orice
ºi despre oricine, cã e vorba de prozã, poezie, criticã, filosofie, muzicã
sau film, indiferent de epocã, de areal, de niºã. Specializare? Atunci când
existã, ori trece nebãgatã în seamã, ori e atacatã samavolnic din toate
pãrþile. Fiindcã e neinteresantã, redundantã, academicã ºi plicticoasã –
sau perceputã ca un reproº indirect la adresa incompetenþei celorlalþi.
E mult mai excitant sã te dai balenã în borcan, sã baþi câmpii cu graþie,
pãrând atoatecunoscãtor, sã nu laºi sã-þi scape nimeni ºi nimic tirului
critic. La noi, dragã prietene, fiecare se crede Cãlinescu – sau cel puþin
6