REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

ului unor comedii gustate de public, aºa
cum a fost, bunãoarã, Mandragora, insignifiantului
secretar de la Curtea Florenþei,
Niccoló Machiavelli, om cumsecade, cu plãceri
ºi aspiraþii, la urma urmei, minore, îi
este peste noapte schimbat destinul doar ca
urmare a voinþei lui Cesare Borgia. Acesta
vrea cuvintele, vrea limba lui Machiavelli
pentru ca astfel sã îºi poatã transmite mai
departe sângeroasa, cinica lui filosofie politicã.
Vulcanul în erupþie care e Cesare îi
încredinþeazã celui ce pânã atunci nu fusese
decât un scriitor mediocru, secretele
terorii politice. Cesare va face din Nicollo
(numit cu o familiaritate mai întâi depreciativã,
apoi întãrâtoare Nichi ori Machi) nu
doar mesagerul sãu, ci ºi dublul sãu. Adesea
replicile piesei iau forma unor veritabile
sentinþe, seamãnã a edicte, dialogul simplu
ºi oarecum previzibil fiind pe neaºteptate
întrerupt, suspendat, pentru a face loc
frazei solemne, dure, conþinând un sfat
pentru un posibil succesor politic. Tragedia
personalã a eroului piesei, asupra cãreia
insistã cu subtilitate ºi abil simþ al administrãrii
rãsturnãrilor de situaþie piesa lui
Robert Cohen, a constat în aceea cã, pe tot
restul vieþii sale, Il Principe nu a fost privitã
decât o operã apocrifã, al cãrei prim beneficiar,
depozitar ºi practician a fost Alessandro
de Medici. Cã dupã ce ºi-a descoperit
adevãrata vocaþie, de iscoditor, transmiþãtor
ºi problematizator al politicii ºi al terorii ca
mod de guvernator, lui Machiavelli i s-a cerut
sã redevinã ceea ce nu mai dorea sã fie
cu nici un preþ: autorul unor comedii oarecare.
E cum nu se poate mai sigur cã regizorul
Rãzvan Mureºan a intuit în spectacolul
montat pe scena Teatrului Naþional din
Cluj multitudinea de semnificaþii ale piesei.
În mod la fel de limpede, a fost tentat sã evidenþieze
în primul rând metamorfoza lui
Machiavelli. ªi nu a greºit deloc în opþiunea
lui. Poate tocmai de aceea l-a distribuit în
rolul principal pe Radu Lãrgeanu, sedus de
chipul sãu bonom, de figura lui de om cum-
Cronica teatralã
secade. Problema e cã Radu Lãrgeanu, actor
tânãr, aflat la primii paºi în profesie, în pofida
faptului cã a reuºit sã punã în priviri oarecare
semne de viclenie, mai are de învãþat
ceva meserie pânã sã izbuteascã sã transmitã
versatilitatea la care îl îndeamnã pe
teoreticianul în devenire Machiavelli practicianul
Cesare. Nu, Radu Lãrgeanu nu dispune
încã de acea ºtiinþã, de meºteºugul de
a fi vulpe, dar de a fi ºi leu, aºa dupã cum îi
cere lui Machi durul, neiertãtorul Borgia,
acesta în linii ºi tuºe corespunzãtoare desenat
de Ionuþ Caras. Rostirea lui Radu Lãrgeanu
e cãlduþã, monotonã, tãrãgãnatã, cum
încã tãrãgãnat mai e întreg tempo-ritmul
spectacolului. Mai e ceva de lucru, mai e nevoie
sã i se imprime montãrii un plus de
combustie interioarã, de agitaþie ºi de mister,
pentru ca ea sã aibã precizie, fermitate
în sublinierea ideilor, rigoare a analizei, percutanþã
a expresiei. Mai e pânã când sã se
poatã spunã cã Rãzvan Mureºan ºi Radu
Lãrgeanu chiar au reuºit sã proiectarea unui
destin pe ecranul istoriei ºi individualizarea
expresivã, pânã la urmã tulburãtor de omeneascã,
de personalã, a tragediei unui timp,
a unui spaþiu, ca ºi a unui om. Cei doi au asigurat
pentru moment sprijinul preþios al
scenografului Adrian Damian, inventiv, dar
ºi riguros în identificarea unor soluþii ce favorizeazã
dinamica montãrii, au de asemenea
dobândit ºi ajutorul compozitorului de
muzicã de scenã ªerban Nichifor. Mai au un
bun aliat în talentul actorului Ionuþ Caras,
ca ºi sprijinul altor câtorva interpreþi
(Cristian Grosu, Anca Hanu, parþial al lui
Silvius Iorga ºi al Patriciei Boaru), au de
partea lor câteva imagini cu totul remarcabile.
Rãzvan Mureºan va trebui însã sã îl convingã,
sã îl sileascã pe Miron Maxim sã nu
mai “doineascã ” textul ºi sã îi facã pe toþi interpreþii
sã simtã cã nu au de rezolvat doar
niºte apariþii individuale, ci cã le revine
obligaþia de a se susþine reciproc pentru binele
ansamblului ºi meritata reuºitã a spectacolului.
125