REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Ioan Moldovan
sã dobândeascã un sunet cu totul aparte, extrem
tulburãtor, este conºtiinþa vie, dramaticã
ºi, totuºi, obligatã la demnitatea sobrã a mãrturisirii,
a morþii. Toate poemele din În faþa mãrii o
dovedesc, dar aleg Cina spre exemplificare: „Nu
voi mânca, nu voi bea-n seara asta/ pe terasa din
faþa mãrii, – / prea mare-i tãcerea de sub roºul
apusului,/ apele-s mute ºi negre, orice miºcare a
mâinii/ prin aer rãmâne, ca scrisã.// Mi-e teamã,
Doamne, ca, rupând acum pâinea,/ sã nu mã
trezesc rostind/ «Acesta este trupul meu/ ce
pentru voi se frânge/ spre iertarea pãcatelor».//
Fricã mi-e foarte sã nu cutez,// luând, apoi
paharul cu vin, ºi sã zic: «Beþi dintru acesta toþi,/
acesta e sângele meu,/ ca pentru mulþi se
varsã».// Mi-e teamã, Doamne, de-o orã/ în care
sã-ncremenesc/ acum, când marea m-aude/
doar cu timpanul ceresc,/ mi-e teamã sã nu uit
de mine,/ o, cu mult, mult prea curând,/ acum,
când e noapte în ceruri,/ ºi noapte e ºi pe
pãmânt.// De-o ranã mai mare mi-e fricã/ în
care-aº putea îngheþa, / cu sângele curs de pe
limbã,/ cu trup frânt ºi cu inima grea,/ vorbind
despre mine cu spaimã,/ ca despre altcineva.”.
Nu e poem în aceastã carte pe care sã nu ºtii
cum sã-l faci mai degrabã cunoscut ºi altora,
mãrturisiri, spovedanii, în care Ion Pop nu mai
întâmpinã nici o piedicã în a se dãrui în întregime
unei sperate înþelegeri mai înalte decât cea
a staturii omeneºti-prea-omeneºti.
În scurtul rãgaz al întâlnirii cu marea
Liguriei, poetul experimenteazã cea mai profundã
lecturã de sine („ªtiu cã nu mã voi citi aºa
de atent niciodatã,/ ca pe zarea ta, în aceastã luminã”),
pus faþã în faþã nu doar cu biata sa fiinþã
cãreia-i înþelege în sfârºit, uneori melancolic,
alteori cu ascunsã durere, precaritatea, ci ºi cu
„geometria înaltã” care sublimeazã toatã frãmântarea
individuaþiei într-o Ordine a unei memorii
mântuitoare. Invocaþia finalã e a fiecãruia
dintre noi: „Oricum, mare/ în ora asta, a refluxu-
30