REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

László Krasznahorkai
afarã. „Da’ miºcaþi-vã odatã dracu’, neam leneº de afurisiþi!“ cârâie o femeie
de serviciu în timp ce trece pe lângã câte o masã, ºtergând podeaua
cu un mop umed. În spatele tejghelei, o barmaniþã cu faþa de copilã
ºi pãrul de un roºu aprins, stã rezematã de un raft pe care sunt îngrãmãdite
deserturi alterate ºi câteva sticle de ºampanie scumpã; îºi face
unghiile. De partea cealaltã a tejghelei stã rezematã o chelneriþã durdulie,
într-o mânã þine o þigarã aprinsã, în cealaltã, o carte într-o ediþie
ieftinã; când întoarce câte o filã, îºi linge agitatã buzele. De jur-împrejur,
pe pereþi, lumineazã discret niºte becuri acoperite cu aplice prãfuite.
„De douã ori câte o cinzeacã de...“ spune Petrina arãtând spre o sticlã de
pe raft, apoi se reazemã ºi el cu coatele pe tejghea, lângã tovarãºul sãu.
Chelneriþa nici mãcar nu-ºi ridicã privirea din carte. „ªi un pachet de
Kossuth argintiu“ adaugã Irimiás. Plictisitã, barmaniþa se desprinde de
raft, aºazã cu grijã sticluþa cu ojã de unghii, apoi încet, cu niºte priviri
obosite, toarnã bãutura ºi împinge paharul spre Irimiás. „ªapte ºaptezeci“
spune apaticã. Dar nu se miºcã niciunul dintre ei. Irimiás se uitã insistent
la fatã, li se întâlnesc privirile. „A fost vorba de douã ori câte o
cinzeacã!“ remarcã ameninþãtor. Încurcatã, barmaniþa îºi întoarce
privirea ºi umple repede încã un pahar. „Scuze.“ Apoi pune, intimidatã,
paharele în faþa celor doi. „Parcã am cerut ºi un pachet de þigãri“ continuã
încet Irimiás. „Unºpe nouãzeci“ turuie fata ºi se uitã spre chelneriþa care
chicoteºte pe înfundate, fãcându-i semn sã tacã. Dar e prea târziu: „Aº
putea sã ºtiu care-i motivul veseliei?“ Toate privirile se-ndreaptã spre ei.
Pe faþa chelneriþei îngheaþã zâmbetul, îºi aranjeazã nervoasã, prin halat,
breteaua sutienului, apoi ridicã din umeri. Se face brusc liniºte. Lângã
fereastra ce dã spre stradã stã un bãrbat gras, cu faþa unsuroasã, pe cap
are un ºofer; se uitã uimit la Irimiás, apoi îºi bea repede cinzeaca,
trântind, cu stângãcie, paharul gol pe masã. „Scuze, vã rog...“ bolboroseºte
încurcat când îºi dã seama cã toatã lumea se uitã la el. În clipa asta se
aude, nu se ºtie din ce direcþie, foarte încet, un bâzâit moale sau un
vâjâit. Cu respiraþia reþinutã, fiecare este atent la celãlalt, pentru cã-n
prima clipã pare cã fredoneazã cineva. Se uitã chior⺠în toate pãrþile, bâzâitul
se intensificã întrucâtva. Irimiás îºi ridicã paharul, apoi îl pune încet
înapoi. „Fredoneazã cineva aici? întreabã furios. Cine are curajul sã
se obrãzniceascã aici?!... Ce dracu’ se-ntâmplã? Vreo maºinãrie...? Sau...
becurile?... Nu, totuºi cred cã bâzâie cineva aici... Poate babalâcul ãla
zbârcit din faþa veceului?... Sau nenorocitul ãla încãlþat cu teniºi? Ce-i
aici? Rãscoalã?!“ Apoi, dintr-o datã, se întrerupe. Doar liniºte, priviri
bãnuitoare... în mâna lui Irimiás tremurã paharul, Petrina bate nervos
darabana pe tãblia tejghelei. Fiecare stã la locul sãu, cu capul plecat, cu
108