REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Tangou satanic
neaþã ajungem acolo, simt cârcei în picioare! De ce n-am cerut camionul
de la Steigerwald? ªi pe deasupra ºi paltonul ãsta! Da’ ce sunt eu, halterofil?!“
Irimiás se opreºte, îºi pune piciorul pe o bornã kilometricã, scoate
din buzunar pachetul de þigãri; îºi iau amândoi câte o þigarã ºi, ferind cu
palma flacãra chibritului, ºi-o aprind. „Pot sã te întreb ceva, mãi, criminalule?“
„Ia sã vedem.“ „De ce mergem noi în colonie?“ „Cum de ce? Ai
unde dormi? Ai ce mânca? Ai bani? Nu te tot tângui mereu, cã-þi sucesc
gâtul.“ „Bine. Înþeleg. Pânã aici. Dar poimâine tre’ sã mergem înapoi, nu-i
aºa?“ Irimiás scrâºneºte din dinþi, dar nu spune nimic. Petrina ofteazã.
„Cumetre, chiar c-ai putea inventa ceva cu mintea aia a ta, ca briciul! Eu
nu vreau pentru ãºtia, aºa. Nu rezist eu într-un loc. Petrina s-a nãscut sub
cerul liber, acolo ºi-a trãit viaþa ºi tot acolo îl înºfacã ºi moartea.“ Irimiás
dã cu tristeþe din mânã. „Amice, situaþia-i cãcãcioasã. De ãºtia nu scãpãm
uºor, cel puþin o vreme.“ Petrina îºi împreuneazã mâinile a rugãciune.
„Maestre! Nu-mi spune aºa ceva! Deja am inima cât un purice!“ „Ei, nu
tre’ sã ne cãcãm pe noi. Le iau banii, apoi o tulim. O sã fie cumva...“ O
iau din loc. „Crezi cã ãºtia au bani? întreabã îngrijorat Petrina. „Þãranul
întotdeauna are câte ceva.“ Merg kilometri întregi fãrã sã scoatã un cuvânt,
au ajuns cam la jumãtatea drumului dintre rãscruce ºi cârciuma
din colonie; din când în când lumineazã deasupra lor câte o stea, apoi
iar se lasã doar întunericul dens; câteodatã, prin vãlul obscuritãþii se întrezãreºte
ºi luna ºi, asemenea celor doi care acolo, jos, înainteazã obosiþi
pe drumul pietruit, se refugiazã împreunã cu ei de pe câmpul de
luptã celest, îºi croieºte drum înlãturând toate obstacolele din cale, se
grãbeºte spre þintã: pânã-n zori. „Sunt curios ce o sã spunã bãdãranii
ãºtia când ne vãd... grãieºte Irimiás întorcându-se întrucâtva în spate. O
sã fie o mare surprizã pentru ei.“ Petrina îºi grãbeºte paºii. „Dar ce te
face sã crezi cã mai sunt acolo? întreabã agitat. Cred cã de mult au spãlat
putina. Sper sã fi avut atâta minte.“ „Minte? rânjeºte Irimiás. útia? Au
fost servitori, ºi rãmân servitori pânã la sfârºitul vieþii. Stau în bucãtãrie,
se cacã într-un colþ ºi se uitã, din când în când, pe fereastrã, sã vadã ce
fac ceilalþi. Îi cunosc la fel de bine ca pe propriul buzunar.“ „Nu-nþeleg
ce te face sã fii atât de sigur de tine, cumetre, spune Petrina. Am impresia
cã nu mai e nimeni acolo. Case goale, þigle furate, în cel mai bun caz
câþiva ºobolani sfrijiþi în clãdirea morii...“ „Nu-u... rãspunde sigur de sine
Irimiás. útia sunt tot acolo, stau exact pe aceleaºi taburete jegoase,
seara înfulecã papricaº de cartofi ºi nu înþeleg ce s-o fi putut întâmpla.
Se uitã unii la alþii cu atenþie ºi cu bãnuialã, râgâie zgomotos în liniºtea
care-i înconjoarã ºi aºteaptã. Aºteaptã cu rãbdare ºi cu perseverenþã,
crezând c-au fost, pur ºi simplu, înºelaþi. Aºteaptã pitiþi, asemenea pisi-
111