REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

László Krasznahorkai
cilor la tãiatul porcului, crezând cã poate le picã vreo bucatã grasã. útia
sunt cum fuseserã odinioarã servitorii castelelor, ai cãror stãpâni îºi
trãgeau, într-o bunã zi, un glonþ în cap, umblând apoi fãrã rost, neajutoraþi,
în jurul cadavrului...“ „Lasã poezia, comandante, cã-ndatã mã ia
dracu’!...“ încearcã sã-l potoleascã Petrina, apoi îºi lipeºte mâinile peste
burta în care-i chiorãie maþele. Dar lui Irimiás nici cã-i pasã, elanul îl
duce mai departe, pe drum. „útia sunt sclavii unui stãpân pe care l-au
pierdut, dar nu pot trãi fãrã mândrie, demnitate ºi curaj. Astea þin sufletul
în ei, chiar dacã-n profunzimea minþii lor obtuze simt cã nu ei sunt
cei care le genereazã, deoarece lor le place sã trãiascã doar la umbra
acestora...“ „Terminã... geme Petrina ºi-ºi freacã ochii, pentru cã de pe
fruntea-i latã picurã neîncetat apa. Te rog, nu mã dispreþui, dar acu’ nu
sunt în stare sã ascult chestii din astea!... O sã-mi spui mâine, acu’ mai
degrabã sã vorbim despre o... despre o supã bunã ºi fierbinte de fasole!“
Dar Irimiás lasã sã-i treacã ºi asta pe lângã ureche, continuând fãrã sã se
sinchiseascã. „Apoi... în direcþia în care se grãbeºte umbra asta, tot într-acolo
se-ndreaptã ºi ei, asemenea unei turme, pentru cã fãrã umbrã nu se
poate, la fel cum nici fãrã strãlucire ºi fãrã miraj... („Vai, terminã odatã,
cumetre...“ suferã Petrina)... nu rezistã, numai sã nu rãmânã singuri, cu
strãlucirea ºi cu mirajul, pentru cã se-nfurie, asemenea câinilor, ºi distrug
totul. Sã li se dea o încãpere bine încãlzitã, searã de searã sã abureascã
papricaºul ãla, în ‘mnezeii mamei lor, acolo, pe masã, ºi sunt fericiþi
dacã noaptea, sub pilotele cãlduroase, nimeresc, chicotind, în
cãrniþa femeiuºtii vecinului... Petrina, tu eºti atent la ce-þi spun?!“ „Oho!
ofteazã celãlalt, apoi adaugã, plin de speranþã: De ce? Ai terminat?“ Se
vede deja gardul surpat de la casa cantonierului, ºopronul dãrãpãnat,
rezervorul de apã, la fel de ruginit ca odinioarã, când lângã ei, dindãrãtul
unei grãmezi mari de buruieni, se aude o voce rãguºitã: „Aºteptaþi!
Sunt eu!“ Aleargã spre ei, dârdâind ºi ud leoarcã, un bãiat în jur de de
doiºpe-treiºpe ani, cu pantalonii suflecaþi pânã la genunchi, are pãrul
zbârlit, rânjeºte, ochii îi strãfulgerã. Petrina îl recunoaºte primul. „Da’
tu...? Ce cauþi aici, mãi, puºlama ce eºti!?“ „Stau la pândã de mai multe
ore, s-o ia dracu’ de treabã...“ spune cu mândrie ºi-ºi pleacã repede capul.
Smocuri lungi de pãr îi atârnã peste faþa ciupitã de vãrsat; între degetelei
îndoite, o þigarã aprinsã. Irimiás îl scruteazã cu atenþie, din când în
când bãiatul se uitã la el de jos, dupã care iar îºi pleacã ochii. „Ia spune,
de fapt ce vrei...“ îl descoase Petrina bâþâind din cap. Bãiatul se uitã la
Irimiás. „Mi-ai promis cã... începe bâlbâindu-se ...cã-n cazul în care...“ „Ei,
da’ spune odatã!“, îl grãbeºte Irimiás. „Cã-n cazul în care spun... geme
bãiatul, lovind pãmântul cu vârful piciorului ...cã aþi murit, ei bine, atunci...
112