REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Dan-Liviu Boeriu
fuialã. Dezvãluirile despre micile caractere care însoþesc (sau nu) talentul
literar sunt scrise într-un stil neparticipativ; autorul seamãnã aici cu
un entomolog plictisit de insectele neinteresante care i se perindã prin
faþa ochilor: „O distinsã poetã ºi eseistã mi-a trimis, ani buni, cãrþile ei cu
dedicaþii mãgulitoare, dar ºi epistole calde, în care exprima o dragoste
de sorã mai mare. [...] Citindu-i un volum nou de versuri care nu mi-a
plãcut, am scris explicit asta, într-o altã cronicã. [...] Nu numai cã rãvaºele
calde au încetat sã îmi mai vinã de la Cluj, dar, întâlnindu-mã întro
zi faþã în faþã cu sora mea mai mare, [...] s-a fãcut cã nu mã vede” (p.34).
Alteori, criticul literar pare agasat de insistenþa cu care unii scriitori îºi
semnaleazã prezenþa, în lungi ºi plictisitoare epistole care n-au nimic dea
face cu literatura. Dacã pe aceºtia nu-i numeºte, autorul face totuºi publice
numele scriitorilor care primesc notã de bunã purtare, pentru cã
nu l-au împroºcat cu noroi atunci când le-a comentat nefavorabil cãrþile:
Ion Simuþ, ªtefan Agopian, Lucian Dan Teodorovici, Marius Ianuº.
Prezenþã destul de consistentã pe forumuri ºi unele bloguri, Daniel
Cristea-Enache evitã sã facã, în Cinematograful gol, un sumar al tipologiilor
cu care s-a întâlnit în acest periplu virtual. Trag concluzia cã
temutului critic i se par frivole certurile ºi bãlãcãrelile netului, cu toate
cã, de multe ori, pãrea destul de implicat în apãrarea propriului punct
de vedere, ajungându-se chiar pânã la înþepãturi mai mult sau mai puþin
elegante (mã refer, în special, la polemicile obositoare pe care le-a purtat
cu Rãzvan Þupa ºi despre care nu citim nimic în volumul de faþã). Pânã
la urmã, selecþia întâlnirilor cu lumea scriitoriceascã aparþine, fireºte,
autorului; nu ne-am fi închipuit nici mãcar pentru o secundã cã lui
Daniel Cristea-Enache i se poate impune despre ce sã scrie. Mai ales
când e vorba despre propria carte.
Stilistic vorbind, volumul lui Cristea-Enache e omogen, chiar dacã
micile capitole trateazã subiecte diverse. Autorul vãdeºte o siguranþã
chirurgicalã în alegerea cuvintelor, nelãsând prea mult loc echivocului
ori redundanþei. În capitolul intitulat „Româneºti” el traseazã, de pildã,
linii generale, însã foarte bine circumscrise subiectului, despre românitate,
pe care ne-o aratã în hâda ei goliciune, în tenebroasele ei secrete.
Daniel Cristea-Enache nu jongleazã cu jumãtãþi de mãsurã. Rãbufnirile
lui au precizie, obsesiile lui au contur, reproºurile lui au colþuri bine definite.
Chiar dacã unele sentinþe par nedrepte prin minimalism, nu poþi
sã nu observi directeþea ºi asumarea tranºantã a verdictului. Gãsim aici
câteva similitudini cu morbul demolator ºi cinic al lui Cristian Tudor Popescu:
„Profilul psiho-moral al Românului e unul bombat”; „aºa cum nu
respectã regulile de circulaþie, Românul nu-ºi asumã traseele profesion-
48