REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Alexandru Seres
de o Franþã muribundã, însã fãrã sã-i doreascã de fapt aneantizarea. La
fel ca în cazul României, critica necruþãtoare e felul sãu cu totul particular
de a-ºi declara dragostea. Privirea de estet a lui Cioran e prea lucidã
ca sã-ºi mai îngãduie cea mai micã iluzie, dar nu se poate opri sã nu se
lase subjugatã de spectacolul unei lumi în amurg, cadru ideal pentru a
contempla „nobleþea ratãrii”.
Cu multã justeþe observã Constantin Zaharia în prefaþa sa: „Faptul
cã Cioran a ales sã rãmânã în Franþa poate pãrea un mister.” ªi dã ºi dezlegarea
acestuia, afirmând cã Cioran nu vorbeºte despre decãderea
Franþei cu adversitate, ci mai degrabã cu empatia celor pentru care
aceastã þarã a fost proiecþia unui cãmin ideal. Aºa este. Cu precizarea cã
obsesia sa pentru Franþa a început, dacã e sã-i dãm crezare lui Cioran însuºi,
chiar din perioada sa berlinezã. Ca bursier Humboldt a avut ocazia,
în primãvara lui 1934, sã dea o fugã, pentru aproape o lunã, la Paris.
„Dupã ce am vãzut Parisul, Berlinul a devenit zero, nu m-a mai interesat
[...]. Parisul a ajuns obsesia mea”, se mãrturiseºte el lui Gabriel Liiceanu.
Într-un articol din 1935, publicat în Vremea, declarã: „din punct de vedere
subiectiv, fiecare dintre noi ar prefera sã trãiascã în Franþa, mai degrabã
decât în Germania sau în Rusia”. De rãmas, Cioran a ales sã rãmânã
în Franþa fiindcã se regãseºte în ea, dupã cum ne dovedeºte la tot
pasul acest eseu; ba chiar, citindu-l, ai senzaþia cã afli mai multe despre
Cioran decât despre francezi. El însuºi e conºtient cã alegerea pe care a
fãcut-o a fost determinatã în bunã mãsurã de faptul cã parcursul sãu
consona cu cel al patriei lui Voltaire. „Pricep bine Franþa prin tot ce-i putred
în mine”, „Rãnile mele atingând rãnile Franþei. Ce întâlnire fatalã!”
– fraze ca acestea stau mãrturie unei identificãri cu destinul spiritual al
þãrii care, de la regii sãi pânã la Napoleon, de la secolul luminilor la
Baudelaire ºi Mallarmé, a cunoscut o glorie neîntrecutã decât poate de
cea a Greciei antice.
„De la civilizaþiile prea dospite ce sã-nveþi, decât sã mori? Îmi va oferi
Franþa lecþia unei onorabile agonii?”, se întreabã Cioran, contemplând
prezentul sumbru al „Franþei eterne”. Îi va oferi ceva mai mult deatât.
ªi parcã îºi presimte evoluþia viitoare atunci când, referindu-se la
destinul alexandrin al þãrii sale de adopþie, declarã pe un ton profetic:
„Franþa îºi aºteaptã un Paul Valéry patetic ºi cinic, un artist absolut al vidului
ºi al luciditãþii”. O formulã care îl descrie, cu o precizie aproape
chirurgicalã, pe autorul Tratatului de descompunere.
Despre Franþa e despãrþirea lui Cioran de eul sãu rãnit ºi, totodatã,
promisiunea unei destin de excepþie, capabil sã zguduie conºtiinþele
veacului.
38