REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Filmul lui Goran
astãzi. Paul Goran îºi mai acordã o pãsuire. Mai stau cinci minute, uite,
începând de acum. Se uitã la ceasul de mânã ºi începe sã râdã. Cel puþin
aºa îºi închipuie el, dar din gurã îi iese un sunet ascuþit, strident, care
numai râs nu e. Pentru cã nici ceasul acela nu merge. Ce dracu’! face
Goran. Apoi, brusc, se hotãrãºte. Întinde mâna ºi apasã pe blestematul
acela de buton roºu.
ªi atunci s-a petrecut minunea. Sã nu-þi vinã a crede. Uºa cea
încãpãþânatã, surdã ºi mutã pânã în urmã cu nici un minut, s-a dat la o
parte uºor, fãrã zgomot ºi el s-a putut strecura prin deschizãtura ei. A
fãcut un prim pas, cu neîncredere, apoi încã unul, dupã care s-a întors
sã vadã cum se închide uºa în urma lui. Hm! a fãcut, apoi a dat uºor din
cap, uite-aºa, ca ºi când ar fi vrut sã o salute, aºa cum faci când te desparþi
de un cunoscut. S-a uitat curios în jur ºi a vãzut, cu mirare, cã se aflã pe
un culoar necunoscut, altul decât cel pe care îl strãbãtea când se ducea
la programul lui zilnic. Cel de acum avea pereþii albi, aproape translucizi,
aproape perlaþi, cu mici asperitãþi, ca ºi când ar fi fost sãpaþi în
stâncã. Ce-o fi asta? s-a gândit, înaintând cu precauþie. Poate mã rãtãcesc
ºi nu mai gãsesc drumul de-ntoarcere. În jur nu vedea niciun reper care
sã-l îndrume într-un fel sau altul. Dupã douãzeci de paºi, coridorul a
fãcut un cot lin la dreapta ºi, dupã ce Goran a trecut de viraj, a putut zãri
o poartã în depãrtare. O brizã uºoarã (ventilaþia, s-a gândit) îi agita pãrul
rar ºi cãrunt. Coridorul nu pãrea sã aibe tavan sau, dacã avea unul, acesta
era atât de sus încât îþi era imposibil sã-l vezi. Cãlca pe ceva ferm, dar
nu tare, nu dur, care fãcea mersul uºor, aproape lipsit de efort. Pe mãsurã
ce se apropia de poartã, putea distinge tot mai clar detaliile acesteia.
Ceea ce l-a mirat când a ajuns în faþa ei, nu au fost dimensiunile,
nici culoarea porþii, ci faptul cã ea, poarta aceea brun-verzuie din faþa lui,
avea clanþã. Poate cã nu este decât un simplu ornament, ºi-a zis Goran,
aºa cã a fãcut ºi ultimul pas ºi a dat comanda de deschidere, dupã regulã.
Chiar a ridicat piciorul sã pãºeascã, dar poarta nu s-a clintit. Sprâncenele
i s-au ridicat a mirare. Poate cã... Niciodatã nu a fost pus în situaþia
de a folosi o clanþã, nici sã vadã vreuna, aievea, în faþa ochilor. Le
cunoºtea, clanþele, din filmele lui vechi în care uºile se închideau ºi se
deschideau folosind astfel de instrumente ciudate. Nu ºtia dacã are voie
sã punã mâna pe cea din faþa lui. Poate cã e pe undeva vreun buton, s-a
gândit. Nu-ºi putea lua ochii de la lucrarea aceea frumoasã, brun-aurie,
strãlucitoare, despre care el credea cã ce dracu’ poate fi altceva decât o
blestematã de clanþã, doar le-a vãzut de atâtea ori într-un ºir nesfârºit de
filme. Apoi a ridicat mâna (ca Simon, cu pãlãria lui mare pe cap, în „Casa
87