REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

László Krasznahorkai
scund ºi bondoc. Adevãrul e cã noi, adicã eu ºi ãsta de lângã mine, ne
pricepem aproape la tot ºi la toate. Tâmplãrie? Creºterea puilor?
Castrarea porcilor? Intermedieri imobiliare? Reparaþii generale pentru
diverse chestii distruse? Supravegherea târgurilor? Comerþ?... Pãi, vã rog!
Nu mã faceþi sã râd! Ei, ºi... furnizare de informaþii, ca sã spun aºa. Pe
cheltuiala dumneavoastrã, dacã vã mai amintiþi. Pentru cã situaþia e de
aºa naturã, ca sã spun aºa...“ ªeful se lasã vlãguit pe speteaza scaunului,
apoi, încetul cu-ncetul, se uitã la ei, i se însenineazã faþa, sare-n picioare,
deschide o uºã micã, aflatã pe peretele din fund, adresându-li-se din
prag: „Aºteptaþi aici. Da’ nicio... ca sã spun aºa!...“ Peste câteva minute
deja e-n faþa lor un bãrbat înalt, blond, cu ochi albaºtri, cu grad de cãpitan,
se aºazã îndãrãtul mesei, îºi întinde lejer picioarele ºi zâmbeºte cu
blândeþe. „Aveþi ceva hârtie la voi?“ întreabã sugerându-le curaj. Cel cu
urechile clãpãuge începe sã scotoceascã prin buzunarele respingãtor
de mari. „Hârtie? Avem! spune fericit. O clipã, imediat!“ Pune în faþa
cãpitanului o coalã de hârtie, puþin ºifonatã, dar curatã. „Îmi permiteþi
ºi un stilou, eventual?...“ întreabã lunganul ºi-ºi duce serviabil mâna spre
buzunarul interior al hainei. Chipul cãpitanului se întunecã pentru o
clipã, apoi se uitã la ei cu seninãtate, parcã s-ar fi rãzgândit. „Chiar cã
sunteþi nostimi! spune pe un ton de apreciere. Aveþi umor, n-am ce
spune!“ Cel cu urechile clãpãuge îºi pleacã încet ºi cu modestie capul.
„Fãrã asta nu merge, domn’ ºef, asta tre’ recunoscut...“ „Ei, dar sã trecem
la subiect! spune cu seriozitate cãpitanul. Aº fi curios dacã aveþi ºi o altã
hârtie.“ Cel cu urechile clãpãuge se grãbeºte sã-l aprobe. „Cum sã navem,
domn’ ºef! Îndatã...! Din nou scotoceºte în buzunar, scoate citaþia
ºi, cu o expresie victorioasã, o fluturã punând-o pe masã. Cãpitanul
aruncã repede o privire peste cele câteva rânduri, apoi urlã fãcându-se
roºu ca racul. „Voi nu ºtiþi sã citiþi?! Mama voastrã de curvã idioatã! Ce
etaj scrie aici?!“ Dezlãnþuirea cãpitanului îi gãseºte atât de nepregãtiþi,
încât amândoi fac câte un pas îndãrãt. Clãpãugul dã febril din cap.
„Fireºte...“ spune în loc de altceva mai bun. Ofiþerul îºi înclinã capul întro
parte. „Ce spui?“ „Etajul doi... spune cel întrebat, apoi adaugã drept
explicaþie: Raportez.“ „Atunci ce cãutaþi aici?! Cum aþi ajuns aici?! Pur ºi
simplu ºtiþi voi ce este aici?!“ Amândoi neagã obosiþi din cap. „Evidenþa
C.D., adicã, Evidenþa Comerþului cu Desfrâul!“ le strigã-n faþã cãpitanul,
aplecându-se peste masã. Dar nici urmã de surprindere, cel scund
bâþâie din cap ºi mediteazã þuguindu-ºi buzele; lângã el, tovarãºul lui e
degajat, lãsând impresia cã s-ar uita la peisajul de pe perete. Ofiþerul îºi
sprijinã un cot pe masã, îºi propteºte capul în palmã ºi începe sã-ºi
maseze fruntea. Are spatele drept, la fel cum e ºi calea drepþilor, pieptul
100