REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Filmul lui Goran
la fereastrã, cu vârfurile picioarelor spre perete ºi faþa întoarsã în partea
cealaltã, ca un contorsionist, ºi se uitã la ceas ºi la ceva nou. Ceva ce nu
fusese înainte. Nu, ora nu s-a schimbat, este tot 07:00, doar cã, de data
asta, cifrele sunt roºii, nu verzi, iar punctuleþele dintre ele stau cuminþi,
nemiºcate. Nu mai pâlpâie aºa cum le era obiceiul.
Hm! face Goran. Asta e prea de tot. Nu ºtie ce sã facã. κi dã seama
cã fãrã Cori se simte pierdut. Trebuie sã sune dupã Cori. Deasupra noptierei
are trei butoane. Unul verde, altul galben ºi, al treilea, roºu. Verde,
dacã vrea sã îmbuce ceva în afara programului, galben, când vrea sã se
plimbe, ºi roºu... La ce dracu’ e bun cel roºu? se gândeºte. Cândva, dupã
ce l-au mutat aici, i s-o fi spus, dar acum nu-ºi mai aduce aminte la ce
foloseºte butonul acela. Poate dacã se simte în pericol.
Pe care sã apese? Pe cel roºu, desigur. Dar, se gândeºte, mã simt cu
adevãrat în pericol? Ce s-a întâmplat sã mã simt ameninþat? A stat ceasul
ºi nu a venit Cori. Cu doar una din douã, s-ar fi descurcat. Dar aºa... E
prea mult dintr-odatã. ªi ceasul ºi Cori. Douã situaþii de neimaginat pânã
în urmã cu jumãtate de orã.
Acum s-a întors cu tot corpul spre pat. Priveºte butoanele ºi nu
ºtie ce ar fi mai bine sã facã. Se uitã în jur, se scarpinã în creºtetul pleºuv
al capului. În afarã de blestematul de ceas ºi de blestematul de Cori,
toate sunt la locul lor, cum le ºtie de-o viaþã. Chiar ºi liniºtea aceea trepidantã,
continuã, emanatã de zidurile uriaºe ale oraºului, este prezentã,
deºi abia sesizabilã, ca un zgomot de fond pe care nu-l mai auzi decât
atunci când eºti foarte atent.
Paul Goran are optzeci ºi cinci de ani, 1,98 înãlþime ºi este chel ºi
uscat ca un vreasc uitat la soare. A fost, pânã în urmã cu cincisprezece
ani, pilot pe una dintre navele-cargo care fac legãtura lunarã cu bazele
de pe Marte. A fost cãsãtorit cu Mina, o stewardesã de pe rutele
transoceanice ºi a avut doi copii, un bãiat ºi o fatã, morþi amândoi în
urmã cu patruzeci de ani, în incendiul care a mistuit jumãtatea esticã a
capitalei. Mina nu a rezistat ºocului ºi s-a sinucis ºase luni mai târziu. De
atunci, Paul Goran trãieºte singur, cu avioanele lui ºi, în ultimii ani, cu
filmele ºi cãrþile lui preferate.
Dacã nu ar fi spatele ºi genunchiul ãsta pãcãtos, ar putea spune cã
e încã în formã. Poate cã ar fi în stare, la o adicã, sã conducã ºi un bandbil
din cele vechi, din generaþia a treia. Doar a pilotat Condorul pânã la
vârsta de 64 de ani. ªi ar mai fi putut pilota încã zece, dacã nu ar fi fost
birocraþii din Comisia Zero, care l-au scos pe linie moartã înainte de
vreme, ºi care au decis cã el este mai de folos societãþii dacã nu face
83