REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Horia Ungureanu
ezit. Prea m-am învãþat ca altcineva sã hotãrascã tot timpul în locul meu.
Cât sã fie ora? Ceasul, inutil, ºi l-a lãsat acasã. Soarele e destul de sus, îi
simte razele calde pe pielea albã a picioarelor. Îi este mai mult sete decât
foame. Astãzi nu a pus nimic în gurã, aºa cã trebuie sã gãseascã ceva
mâncare în urmãtoarele zeci de minute. Aºa cã se încalþã ºi o porneºte
la drum. Se simte din nou liber ºi liniºtit. Îi vine sã fluiere, ca Simon când
se întoarce acasã de la vânãtoare, ºi chiar reuºeºte, de data asta.
Peisajul e cel pe care îl ºtie atât de bine. Culorile sunt ale unei
toamne aproape clasice, cu toate nuanþele ei greu de descris, de galben,
de verde, de maro ºi de roºu. Pãºeºte pe un drum în care sunt imprimate
urmele roþilor care l-au strãbãtut, dar care, acum, este pustiu. Valea
curge în stânga, pe malurile joase cresc arini ºi niºte tufe galbene pe
care nu le cunoaºte. ªtie cã, dupã un timp, drumul va coti la dreapta ºi
va vedea casa. Cu un singur nivel, fãcutã din lemn, roºie, cu vopseaua
scorojitã pe alocuri ºi cu un balansoar pe terasa de scânduri. Va
deschide uºa (care nu e încuiatã niciodatã) ºi va intra în rãcoarea aromitoare
a casei. Pãºeºte tot mai grãbit, aproape aleargã, ºchiopãtând. O veveriþã
îi taie calea cu salturi mãrunte. Pare un mic fulger arãmiu. De
undeva, din dreapta lui, rãzbate ciocãnitul ritmat al unei pãsãri care
cautã viermi sub scoarþa copacilor. ªtie, din film, cã Simon îi spune
pãsãrii ciocãnitoare. Aerul miroase a frunze uscate cãlcate în picioare.
κi simte gura uscatã, aºa cã intrã în albie, se apleacã asupra apei, îºi
umple pumnii ºi soarbe apa limpede din cãuºul palmei. Lichidul e rece,
cu gust de muºchi, dar apa îi potoleºte setea ºi îl învioreazã. Urcã malul
ºi îºi reia drumul spre casa lui Simon, cea dintre arbori. Aerul parcã
vibreazã, ca o coardã de vioarã prea încordatã. El însuºi, carnea lui,
pielea lui vibreazã încordate la maximum. Acum chiar se grãbeºte. A trecut
de cotiturã ºi aleargã spre casa roºie abia zãritã printre frunzele colorate
în toate nuanþele toamnei. E ca ºi când ar alerga spre un incendiu ºi
s-ar arunca, de bunã voie, în el, lãsându-se mistuit. Apoi, brusc, se opreºte.
Treptele sunt în faþa lui, la nici trei metri. Patru la numãr, cioplite
din lemn. Stã sã-ºi recapete respiraþia ritmul normal. Se uitã îndãrãt, pe
drumul pe care-a venit. Câte ore sã fi trecut? Opt, zece? Locuinþa, pereþii,
fotoliul lui de sidoniu, toatã viaþa lui trecutã par sã se fi topit în praful
drumului care l-a adus pânã aici ºi pe care, el, în graba precipitatã, în
neºtiinþa lui l-a cãlcat în picioare. Ca ºi cum ai trece dintr-o lume în alta,
ca ºi când ai înlocui o lume cu alta. Unde a rãmas, unde s-a dus cea
veche? Oare a rãmas ºi el acolo, iar aici e doar umbra lui, desprinsã din
trupu-i bãtrân ºi trecutã prin peretele despãrþitor dintre lumi, ca o fantomã?
Se uitã la pãmântul pe care stã. Aproape cã nu are umbrã. Soarele
90