REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Lucian Scurtu
Poetul este asemenea unui bufon dedublat („cînd sînt un hopamiticã
bãtrîn,/ cînd o pãpuºã melancolicã,/ cu toga mototolitã ºi sãbiuþa
de lemn scoasã din teacã…”), ce jubileazã fariseic ºi calofil pe la
curþile strãzilor, magazinelor ºi supermarketurilor burgurilor zilelor
noastre, admirat dar ºi detestat, acceptat dar ºi renegat de o orãºenime
blazatã ºi ignorantã, incapabilã de a descifra mesajele sibilinice ale actantului,
încãrcate de semne ºi semnale dintre cele mai enigmatice, sau
de a decodifica gestica incongruentã, aproape misterioasã, emiþãtoare a
unui limbaj (mort?, mut?, eterizat?) indescifrabil sau greu descifrabil de
un ins precar, de nu gregar, ce nu-ºi înþelege/conºtientizeazã propria
existenþã terestrã, cu atât mai puþin pe cea a semenilor sãi. „Trãirismul”
afiºat, dar ºi asumat, este unul de facturã pur existenþialã, poetul
(re)descoperindu-se clipã de/cu clipã, datoritã unor întâmplãri reale ori
ficþionale, în ipostaze dintre cele mai absurde sau halucinante, care, asemenea
scenariilor beckettiene, sunt greu de explicat, ilogice ºi lipsite de
sens: „Un lichid galben, amestecat cu ceva verde/ se prelinge peste
pantofi/ pierzîndu-se odatã cu amurgul în peisajul noptatic,/ cînd
chipurile trase pe sfori/ sînt coborîte iarãºi ºi iarãºi pe scripeþi,/ înghesuite
în vitrine sau pe galantar,/ în magazinul aflat la parter”.
Poetul ieºean, inteligent, tenace ºi lipsit de complexe, cautã înþelesuri
ºi rãspunsuri acestor întâmplãri necesare sau acestor necesitãþi întâmplãtoare
ºi de cele mai multe ori le gãseºte într-un mod original,
uneori exotic ºi imprevizibil, asemenea unui terapeut aplecat asupra
propriei sale angoase isterice, cu trimiteri vãdite la celebrul pacient
Hans, bãieþelul psihanalizat de Freud, cu care autorul pare a se identifica
dar ºi intersecta pe strãzile sale labirintice ºi întunecate (Povestea micuþului
Hans; Tînguirea micului Hans).
Mereu ºi mereu, personajului principal i se întâmplã ceva, existenþa
sa fiind impusã cu ºarm ºi persuasiune, asumatã platonic, iar uneori
cu o indiferenþã sfidãtoare, dar mereu þinutã sub raza unui ochi orbit
parcã de oglinda bisturiului care taie adânc în carnea monstruoasã a
unei realitãþi trãitã de turmã dar conspectatã de ales, acesta din urmã
cotrobãind parcã viscerele (uneori scârboase) ale unui cadavru viu din
care mai ies încã aburii speranþei ºi ingenuitãþii, dar ºi ai abuliei ºi nebuniei.
Pe strada sa preferatã/principalã Kanta, veritabil alter-ego bine
conturat de trãirile intempestive („strada scîncea, mîrîia, urla odatã cu
mine!”, sau, „strada Kanta se tîra ºi ea dupã mine!”), Danilov este un
solitar, dar ºi un solidar cu lucrurile ºi obiectele anormale din preajma
sa. El are foarte rar un partener de dialog (pe eremitul Daniel, de exemplu),
52