REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Horia Ungureanu
simplul fapt cã asta nu s-a mai întâmplat niciodatã. Ca în cazul soarelui,
se gândeºte Paul Goran. N-ai cum sã-þi spui cã poate astãzi n-o sã rãsarã,
pentru simplul fapt cã lucrul acesta nu este posibil. Aºa ºi cu ceasul.
Cum sã meargã înainte sau, Doamne fereºte, sã se opreascã. Doar este
ºtiut cã toate ceasurile de pe Pãmânt sunt controlate ºi comandate de
undeva, dracu’ ºtie de unde, dar n-au cum greºi. Aºa cã acum, privind
cifrele ceasului, îºi dã seama de încã un lucru: cã aproape nu are nevoie
de el. La ce-mi trebuie mie sã ºtiu cât e ora când mereu ºi mereu... ªi în
momentul acela gândul îi stã în loc. Se uitã intens la cadran, cu ochii
aproape ieºiþi din orbite ºi nu-i vine sã creadã. Va sã zicã el s-a sculat, de
data asta, ceva mai devreme. A stat câteva minute pe marginea patului,
pânã s-a împlinit ora ºapte. S-a uitat la lucrurile din jur, s-a gândit la una,
la alta, l-a aºteptat pe Cori (care, iatã, încã n-a apãrut), aºa cã, de când s-a
trezit sã tot fi trecut zece, cincisprezece minute. ªi, totuºi, când priveºte
la ceas, vede cã acesta aratã tot ora ºapte. Ei, drãcie! exclamã Goran. Asta
nu s-a mai întâmplat niciodatã.
Trebuie sã fac ceva, se gândeºte Paul Goran, cu voce tare. Poate cã
sunt pe cale sã-mi pierd minþile. Aºa cã se ridicã ºi face câþiva paºi prin
încãpere. Umblã cu greu din cauza piciorului stâng. Se duce la fereastrã
ºi, cu toate cã ºtie ce are sã vadã, priveºte afarã. Se uitã la acelaºi cer albastru-vioriu,
fãrã nori, pe care îl ºtie de-o viaþã, la siluetele cenuºii ale
blocurilor standard, cu 120 de etaje fiecare, la punþile suspendate care
le leagã din loc în loc ºi la vehiculele minuscule care le traverseazã imaginea,
în liniºte, abia zãrite. Strãzi, nu. Strãzile sunt undeva, jos, jos de tot,
sub râurile nesfârºite de maºini în miºcare continuã. Dar acolo, în hãul
ceþos de sub el, Goran nu s-a mai aventurat de mai bine de treizeci de
ani.
Poate cã ceasul îi joacã un renghi. O fi având chef de joacã. Poate
cã, atâta timp cât stã întors cu spatele, ceasul merge cum trebuie ºi doar
când se întoarce el, încremeneºte la ora aceea nãtângã. Dar, de ce? De
ce sã-i facã ceasul lui, feste? Ce are cu el? Doar s-au înþeles perfect atâtea
zeci de ani. Ca într-un contract încheiat prin bunã înþelegere, între douã
pãrþi: ceasul sã-i arate mereu ºi mereu ora exactã, iar el sã-l creadã ºi sã-l
lase în pace.
Ar vrea sã se întoarcã brusc, sã-l surprindã pe pezevenchi asupra
faptului, dar nu poate din cauza piciorului care aproape cã nu-l mai
ascultã. Dar capul îl poate roti, aºa cã face o miºcare ciudatã, de tirbuºon.
Tãlpile picioarelor îi rãmân pe loc, aproape lipite de covor ºi, începând
doar cu genunchii, corpul începe sã i se întoarcã spre ceas; genunchii,
puþin, ºoldurile, mai mult, umerii, ºi mai mult, iar capul, de tot. Acum stã
82