REDACÞIA - Revista de Cultura Familia - Revista Familia

Horia Ungureanu
cenuºiu de afarã), dupã care îi comunicã programul zilei. Program în
care intrã, obligatoriu, exerciþiile fizice ºi, opþional, vizionarea unui film
sau a unui concert. La alegere. Lui Goran îi plac filmele vechi, cu localitãþi
mici ºi cu case pierdute în marea de verdeaþã. Îi plac culorile toamnei,
pârâiaºele care curg zglobiu printre stânci, podeþele ºi animalele sãlbatice
cu ochi blânzi ºi bot umed. Adicã lucrurile care au dispãrut
demult din viaþa realã. Observ cã eºti un nostalgic, i-a spus Cori de câteva
ori. ªi nu-i bine pentru sãnãtate, a adãugat robotul. Alergi dupã cai
verzi pe pereþi. Nu ºtie de unde scoate Cori astfel de expresii ciudate.
Ceilalþi roboþi ai sãi nu au avut aceastã laturã a personalitãþii lor electronice.
Poate cã lui Cori i-au dat voie sã se autoprogrameze, se gândeºte,
uneori. Sã se joace cu vorbele.
Ce poþi sã faci când nu ºtii ce sã faci? Sã asculþi de primul impuls,
sã dai curs primei idei care îþi trece prin cap. Un punct din programul
de pregãtire al oricãrui explorator. Aºa ceva nu se poate uita. Aºa cã
Goran se îndreaptã hotãrât spre uºa care dã spre exterior. Uºile apartamentului
nu au clanþe ºi broaºte. Aºa se deschideau ºi se închideau uºile
în urmã cu o sutã de ani. Acum e suficient sã te apropii de una ºi sã-i
spui cã vrei sã ieºi sau sã intri. Dar ce faci dacã uºa nu te aude, dacã nu
se deschide, adicã? Îþi mai spui o datã dorinþa, cu un glas ceva mai ferm.
Vreau sã ies, ce dracu’! zice Goran, care simte cã e pe cale sã-ºi piardã
cumpãtul. Cam multe deodatã, îºi spune. Ceasul, Cori ºi, acum, uºa. Are
perfectã dreptate. Cum dracu’, (vorba lui) sã ieºi dacã uºa rãmâne
închisã? Pentru cã nu ai de unde sã o apuci, nu ai de unde sã o prinzi ºi
sã tragi de ea. Priveºte descumpãnit în jur, cãutând un punct de sprijin,
o altã primã idee. Vede butoanele, blestematele de butoane de deasupra
noptierei. Zâmbeºte apoi unui gând imposibil. Dacã ºi ele-au murit?
Nehotãrât, se aºazã în fotoliu ºi îºi maseazã bãrbia. Ochii îi sunt pironiþi
pe butonul roºu. Simte cum i se accelereazã respiraþia. Nu trebuie sã
intru în panicã, îºi zice. Se gândeºte apoi, liniºtindu-se, cã undeva, într-un
loc pe care el nu îl cunoaºte, precis existã ceva (vreo maºinãrie datã
dracului) care chiar acum se ocupã de el, munceºte pentru a-i rezolva
lui problema. Vreun alt robot, sau o serie de roboþi care manevreazã o
serie de computere cãutând hiba. Ceva s-o fi blocat, s-o fi ars o siguranþã,
un nenorocit de circuit. Trebuie sã am rãbdare. Doar n-a venit încã
sfârºitul lumii.
Butonul roºu. Poate cã de acolo vine salvarea. În atâþia ani, nu a
apãsat niciodatã pe el. Nu a fost nevoie. Pentru cã toate au fost la locul
lor, toate au mers cum trebuie (uns, ar zice Cori), enervant de bine ºi de
precis. Nici nu ºi-a închipuit cã vreodatã va avea nevoie de el. Pânã
86