CUPRINS

Principiul independenţei acţiunii forţelor
Experimental, se constată că fiecare dintre forţele la care este supus un corp acţionează
independent de celelalte forţe aplicate corpului. Din acest principiu rezultă posibilitatea înlocuirii unui
ansamblu de forţe, F , F , ..., F ,
→
1
→
2
→
n
prin rezultanta lor, egală cu suma vectorială:
→
→ →
→ n →
F1 + F2
+ ... + Fn
= ∑ Fi
i=
1
R =
(2.15)
Principiul relativităţii din mecanica clasică.
Mişcarea mecanică este raportată la sisteme de referinţă. Din acest punct de vedere, mişcarea este
relativă. Sistemele de referinţă pot fi în repaus, în mişcare rectilinie şi uniformă (sisteme de referinţă
inerţiale), sau în mişcare accelerată (sisteme de referinţă neinerţiale). În anul 1632 Galilei enunţă
principiul relativităţii în mecanica clasică, afirmând că toate legile mecanicii rămân neschimbate faţă de
orice sistem de referinţă inerţial. Din punct de vedere mecanic, toate sistemele de referinţă inerţiale sunt
absolut echivalente. Nici un sistem de referinţă inerţial nu poate fi considerat absolut, toate fiind egal
îndreptăţite. Prin urmare, nici o experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem de referinţă
inerţial nu ne permite să determinăm mişcarea rectilinie şi uniformă sau starea de repaus a sistemului de
referinţă faţă de stelele fixe (adică faţă de alte sisteme de referinţă inerţiale). Din interiorul vagonului de
tren din exemplul anterior nu ne putem da seama dacă acesta merge uniform şi rectiliniu sau stă pe loc,
deoarece orice experienţă mecanică dă acelaşi rezultat în ambele cazuri.
Lucrurile se schimbă radical atunci când avem de-a face cu sisteme de referinţă neinerţiale, adică
aflate în mişcare accelerată. În acest caz legile lui Newton nu mai sunt valabile şi cu ajutorul
experienţelor mecanice efectuate în interiorul sistemului putem determina acceleraţia acestuia. În
sistemele de referinţă neinerţiale se excercită forţele de inerţie. Cel mai simplu exemplu de forţă de
inerţie este forţa centrifugă din mişcarea circulară.
20