boli profesionale cauzate de suprasolicitarea diferitelor aparate

picioare destins, aplecat, drept cu braţele deasupra umerilor, foarte aplecat; poziţia culcat;
poziţia în genunchi; poziţia ghemuit.
Studiile care s-au făcut asupra diferitelor poziţii de muncă demonstrează că
deosebirile dintre acestea sunt condiţionate sub aspect fiziologic de:
▪ consumul specific de energie pe care îl reclamă;
▪ gradul de solicitare a aparatelor circulator şi respirator;
▪ contribuţia specifică a aparatului osteoarticular şi a sistemului muscular şi nervos la
menţinerea unei anumite poziţii de muncă.
De exemplu, analizându-se consumul de energie în diferite poziţii ale corpului s-a
constatat că se cheltuieşte cu atât mai multă energie musculară cu cât este mai incomodă
poziţia de muncă.
Dacă se consideră 100% încordarea musculară în condiţiile poziţiei şezând, atunci în
poziţia ortostatică oboseala creşte cu 15-16%, iar în poziţia ortostatică foarte aplecat cu 97%.
De asemenea, faţă de poziţia ortostatică dreaptă, în poziţia aplecat, energia musculară
consumată este cu 22% mai mare.
Modul de realizare a poziţiei de muncă condiţionează solicitarea întregului organism,
a aparatului locomotor general şi a coloanei vertebrale în special, care prin regiunile sau
segmentele sale inferioare(segmentul lombar) suportă o dublă solicitare mecanică din cauza
greutăţii care se execută permanent (jumătate din greutatea corpului) şi a marii mobilităţi a
acestei regiuni (flexia coloanei lombare ajunge la 90° şi chiar mai mult, extensia la 30° şi
permite mişcări laterale la circa 45°). Solicitarea mecanică respectivă este aplicată discurilor
intervertebrale (formaţiuni fibrocartilaginoase dispuse între corpurile a două vertebre) care
prin rezistenţa şi elasticitatea lor contribuie la menţinerea curburilor coloanei în plan sagital
(cervicală, toracală, lombară, sacrococcigiană), favorizează revenirea în stare de echilibru a
corpului, transmit greutatea acestuia diferitelor segmente ale coloanei vertebrale şi
amortizează presiunile şi şocurile la care sunt dispune segmentele respective în timpul
activităţii.
Prin urmare, trebuie avut în vedere faptul că posibilităţile şi funcţiile coloanei vertebrale sunt
condiţionate de însăşi construcţia şi forma sinusoidală a acesteia care formează un sistem
care se menţine într-un echilibru static ca rezultantă a curburilor ce se compensează ca
urmare a faptului că ele corespund unor necesităţi mecanice de susţinere a toracelui ţi a
abdomenului, precum şi ca o consecinţă a poziţiei a poziţiei bipede.
Poziţia ortostatică
În această poziţie, suprafaţa de sprijin este reprezentată de feţele plantare (inferioare)
ale membrelor inferioare.
În funcţie de direcţia axei gravitaţionale şi de înclinaţia segmentului corpului, se
deosebesc mai multe tipuri sau variante ale poziţiei ortostatice, ca de exemplu:
▪ poziţia ortostatică simetrică cu sprijin bilateral care este frecvent întâlnită în
procesul muncii şi în care axa longitudinală a corpului este perpendiculară pe sol, iar
membrele superioare sunt aduse către planul medio-sagital;
▪ cea mai frecventă este poziţia ortostatică comodă în care corpul este relaxat, nu se
impune niciunei greutăţi, iar greutatea corpului poate fi mutată de pe un picior pe altul;
▪ de asemenea, există poziţia ortostatică impusă cu o serie de variante impuse de la
locul de muncă sau de poziţia nemodificabilă a utilajului ce determină diferite grade de
aplecare sau de torsiune a trunchiului, precum şi necesitatea unei bune fixări a acestuia în
timpul activităţii membrelor superioare.
Toate aceste variante de postură implică la rândul lor, în diferite grade, o anumită
contracţie izometrică (isos=aceeaşi; metros=măsură), respectiv o anumită contracţie
musculară, fără ca muşchiul să se poată scurta care fixează în poziţii rigide anumite segmente
ale organismului, fapt care creează condiţii optime de mişcare pentru segmentele legate de
255