boli profesionale cauzate de suprasolicitarea diferitelor aparate

6. CONCEPEREA SARCINII DE MUNCĂ PENTRU REDUCEREA
EFORTULUI FIZIC
Dimitrie Soceneanţu, pfa-MMESF
Marius-Petru Soceneanţu, medic
SARCINA DE MUNCĂ – S.M. – reprezintă ansamblul acţiunilor întreprinse de către
EXECUTANT pentru a răspunde cerinţelor postului pe care este încadrat lucrătorul respectiv.
Din aceasta definiţie reiese faptul că S.M. caracterizează comportamentul de muncă al
lucrătorului în relaţia executant: mijloace de producţie: mediu de muncă, stabilită prin
procesul sau sistemul concret de muncă adoptat.
Sarcinile de muncă se pot clasifica în două categorii mari:
- sarcini principale care constau în ansamblul de acţiuni menite să conducă la
transformarea obiectului muncii în semifabricat sau produs finit.
- sarcini secundare ( auxiliare ) care au ca scop deservirea locului de muncă. La rândul
lor, sarcinile secundare pot fi obişnuite ( efectuate în mod curent ) şi neobişnuite ( altele, care
nu sunt efectuate în mod curent ).
Executanţii realizează o sarcină sau mai multe sarcini de muncă, utilizând o anume
metodă de muncă, o anumită procedură de lucru, cu o succesiune de faze concepute anterior şi
prin care se urmăreşte atât obiectivul productiv cât şi respectarea cerinţelor de siguranţă în
operaţiunile efectuate; astfel spus riscuri minime sau chiar lucru fără riscuri.
Studii întocmite privind statistica accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale,
evidenţiază faptul că solicitările fizice şi cele psihice, impuse sau induse de o sarcină
necorespunzătoare ( ca mărime, ritm, condiţii de lucru sau alţi parametrii ), care depăşeşte
posibilităţile, capacităţile fiziologice ale organismului afectat, constituie factori de risc
însemnaţi, ce trebuie luaţi în seamă şi analizaţi sub aspectul interacţiunii cauză – efect şi
concretizaţi în procesul de identificare şi evaluare a riscurilor potenţiale de la orice loc de
muncă.
Printre elementele care conduc la astfel de solicitări ( fizice şi psihice ) se pot analiza
următoarele:
1. Dimensionarea necorespunzătoare a sarcinii de muncă.
2. Coordonarea necorespunzătoare a activităţii.
3. Repartizarea defectuoasă a sarcinilor.
4. Neconcordanţă între sarcinile de producţie şi cerinţele de securitate ale personalului.
5. Executarea unor sarcini neobişnuite.
Conceperea sarcinii de muncă pentru executanţi este un prerogativ al administraţiei şi
de aceea orice eroare, orice amânare, orice omisiune în stabilirea detaliată a obiectivelor şi în
concordanţă cu cerinţele europene de siguranţă şi securitate în muncă, poate avea
repercursiuni în cazuistica evenimentelor generatoare de accidente de muncă sau de
îmbolnăviri profesionale.
Să analizăm acum fiecare dintre elementele mai sus nominalizate şi să exemplificăm
prin situaţii concrete întâlnite în activitatea curentă.
1. Dimensionarea necorespunzătoare a sarcinii de muncă.
Supradimensionarea sau subdimensionarea sarcinii de muncă conduce la solicitări
anormale ale organismului, care constituie cauze directe sau cauze favorizante ale
accidentelor de3 muncă şi ale bolilor profesionale, de altfel cauze reale ale unor asemenea
evenimente.
O sarcină greşit dimensionată, poate sa producă fie suprasolicitarea organismului
executantului ( de exemplu în construcţii, la manipulări – depozitări, încărcări sau descărcări
57