obiectul şi scopul disciplinei - Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de ...

profile secundare, prin tatonări la locul unde se presupune trecerea de la un sol la altul. Acestea se
trec şi pe hărţile topografice.
Drumurile parcurse de pedolog, de-a lungul cărora s-au amplasat şi cercetat profiluri de sol,
reprezintă itinerariile de lucru. Itinerariile se stabilesc fie după metoda traverselor paralele, fie
după metoda circuitului. Aceste două metode se combină în munca de teren.
În metoda traverselor paralele, itinerariile sunt reprezentate prin linii (drumuri) paralele,
situate la distanţe aproximativ egale (dependente de scara hărţii), încât să fie uniform acoperită
întreaga suprafaţă de cartat, iar orientarea şi fixarea lor trebuie făcută, în aşa fel încât să traverseze
toate formele peisajului geografic. În vederea efectuării acestor itinerarii sunt necesare hărţile
topografice şi observaţiile notate în timpul recunoaşterii.
Metoda traverselor paralele este mult folosită în teritoriile slab fragmentate şi cu înveliş de
sol variat. Limitele de sol pun în evidenţă această situaţie prin interpretarea a două traverse şi pe
baza observaţiilor de micro şi mezorelief pe teren.
În metoda circuitului, itinerariile sunt reprezentate prin linii cu o dispoziţie cu relief
accidentat şi înveliş complex de soluri. Stabilirea lor se face ţinându-se seama de relief şi de reţeaua
hidrografică. Şi pentru aceste itinerarii sunt necesare hărţi topografice.
Amplasarea profilelor de sol, se face de obicei pe baza unor itinerarii planificate dinainte, ca
rezultat al recunoaşterii. Aceste itinerarii, care sunt trecute şi pe hărţile topografice, sunt de obicei
preliminare, deoarece ele pot fi modificate în funcţie de cerinţele terenului. Cu prilejul stabilirii
itinerariilor de lucru se amplasează şi locul unde se vor executa profiluri principale şi secundare.
Repartiţia şi amplasarea corectă a profilelor de sol influenţează calitatea şi randamentul lucrărilor.
Profiluri principale se amplasează acolo unde pedologul cartator consideră că ar prezenta locul cel
mai caracteristic pe baza însuşirilor morfologice, fizice şi chimice ale tipului de sol. Orice
schimbare survenită la unul dintre factorii de formare ai solului, necesită amplasarea unui nou profil
principal din suprafaţa respectivă. Schimbările survenite sunt legate mai ales de modificarea
formelor de relief, de rocă, de vegetaţie şi de adâncimea apei freatice.
Suprafeţele caracterizate prin profile principale vor fi cercetate în continuare prin profile
secundare.
Amplasarea profilelor principale se face de obicei, după ce suprafaţa respectivă a fost
cercetată prin profiluri secundare.
Amplasarea profilelor principale şi secundare se poate face dinainte, în schimb amplasarea
celor secundare se face numai in teren.
Profilurile de control lipsesc cu desăvârşire în centrul arealelor de sol şi apar foarte des la
periferia acestora, deoarece servesc la stabilirea limitelor intre două unităţi de sol.
Dacă limita de trecere apare distinctă in relief, atunci numărul de profile de control se
micşorează.
Paralel cu amplasarea profilelor pe teren se face şi notarea acestora pe hartă. În vederea
trecerii cât mai corecte a profilelor de sol pe hartă, distanţa între două puncte se măsoară cu
piciorul, a cărui lungime este etalonată. Prin transformarea numărului de paşi la scara hărţii, se
poate face o transpunere corectă a locului pe hartă.
Densitatea profilurilor de sol este condiţionată de complexitatea învelişului de sol, de scara
hărţii şi de acoperirea terenului.
In zonele cu relief accidentat şi cu invelişul de sol foarte variat, cercetarea solurilor se face
cu o densitate mai mare de profile decât media. In zonele cu relief mai uniform şi cu inveliş de sol
mai omogen, densitatea de profile va fi mai mică decât media.
În practica lucrărilor de teren se foloseşte clasificarea regiunilor în categorii de complexitate
a învelişului de sol, care sunt definite astfel (normele Comitetului Geologic):
Categoria I-a - Regiunile naturale cu relief de şes, foarte slab fragmentate, cu soluri variate;
suprafeţele unităţilor de sol depăşesc in general 3 km 2 . Complexele de soluri constituie cel mult 5 %
din suprafaţa regiunii.
126