obiectul şi scopul disciplinei - Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de ...

ar fi Soil Taxonomy, FAO, IRB, WRB. Cu toate acestea în Rusia continuă să fie folosite în mod
activ de oamenii de ştiinţă clasificarea solurilor din URSS (1977).
3.1.2.2. Clasificările americane (înainte de 1960)
Dintre clasificările americane cea mai cunoscută este clasificarea făcută de F. C. Marbut
(1927). În această clasificare, pentru stabilirea unităţilor de sol autorul precizează lista
caracteristicilor profilului care cuprinde:
• numărul orizonturilor de profil;
• culoarea orizonturilor;
• textura;
• structura;
• dispunerea relativă a orizonturilor;
• compoziţia chimică a acestora;
• grosimea geologică a materialului solului.
In acest sistem de clasificare se găsesc şapte categorii majore de soluri.
O caracteristică aparte a acestui sistem o reprezintă introducerea în clasificare la nivel
superior a termenului de pedocal şi pedalfer.
Termenul pedocal (pedon = sol, cal = calcar) se foloseşte pentru solul care conţine CaCO 3
într-unul din orizonturi, însoţit sau nu de alte săruri.
Termenul pedalfer (al = aluminiu, fer = fier) este utilizat pentru un sol lipsit de carbonaţi
secundari, dar în care se întâlneşte fier şi aluminiu.
După clasificarea lui F. C. Marbut, teritoriul SUA poate fi împărţit în două jumătăţi:
jumătatea vestică cu climat secetos în care predomină pedocalul, şi estul mai umed, în care s-a
dezvoltat pedalferul.
Pe baza acestei teorii a fost elaborat de către Serviciul pentru Conservarea Solului, în 1938,
vechiul sistem de clasificare americană.
Acest sistem este ierarhizat astfel:
• ordinele (nivelul cel mai inalt), constituite din soluri zonale, intrazonale şi azonale;
• grupele mari ale solului (corespunzătoare tipurilor genetice din clasificarea rusă şi
sovietică);
• seriile de soluri (în funcţie de originea şi natura materialului parental, regimul hidric,
dezvoltarea profilului de sol);
• tipurile de sol (diferenţiate după textură);
• fazele de sol (în funcţie de relief, eroziune, fertilitate).
După anul 1960 au apărut modificări în structura clasificărilor americane care au căpătat noi
tendinţe, dintre care amintim:
• renunţarea la formula genetică;
• accentuarea pe caracteristicile solurilor;
• punerea în circulaţie a unor termeni noi, renunţându-se la cei vechi.
3.1.2.3. Alte clasificări genetice
În Franţa primele clasificări au fost făcute de către A. Oudin (1937, 1952), V. Agafonoff
(1936) şi H. Erhart (1933). Pedologii respectivi s-au înspirat din principiile şcolii ruse de pedologie.
A. Demolon (1944) propune o clasificare în care se întâlnesc două mari ansambluri de soluri:
soluri evoluate şi soluri puţin evoluate.
În perioada 1963-1967 pedologi francezi au întocmit o clasificare care include 12 clase de
soluri (soluri minerale brute; slab evoluate; calcimagnezice; izohumice; brunefiate; podzolice; cu
sescvioxizi de fer; ferallitice; hidromorfe; sodice; vertisoluri; andosoluri).
Din anul 1976, Ph. Duchaufour a întocmit o nouă clasificare cu o anumită orientare
ecologică. El arată că „solul nu poate fi definit în afara mediului în care s-a format”. Autorul
distinge o pedogeneză de tip climatic (zonală în şcoala rusă), care depinde de condiţiile staţionare
(roca mamă, drenaj etc.). Acest sistem de clasificare cuprinde 11 clase.
81