obiectul şi scopul disciplinei - Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de ...

Degradarea chimică a solurilor prin pierderea nutrienţilor, se produce de cele mai multe ori,
pe trei căi:
levigare;
eroziune;
recoltarea biomasei.
Pierderile prin intermediul levigării se referă la trecerea nutrienţilor în forme foarte solubile
şi îndepărtarea lor din sol prin apa de infiltraţie, care îi deplasează în pânza freatică. Manifestarea
eroziunii implică pierderi de sol şi odată cu aceasta şi a nutrienţilor pe care materialul de sol erodat
îi conţinea. Totodată, prin recoltarea biomasei, cantităţile de nutrienţi înglobate în corpul plantelor
în procesul de creştere nu se mai reîntorc în sol decât în mică măsură. Principalii nutrienţi ai solului,
a căror pierdere determină scăderea capacităţii productive a acestuia sunt în număr de 17. În funcţie
de importanţa pe care o au în nutriţia plantelor pot fi împărţiţi în macronutrienţi şi micronutrienţi.
Macronutrienţi. În această categorie sunt incluse următoarele elemente chimice: oxigenul,
hidrogenul, carbonul, azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul şi sulful. Primele trei, oxigenul,
hidrogenul şi carbonul sunt preluate din aerul atmosferic şi din apa din sol.
Azotul joacă un rol foarte important în metabolismul plantelor, aflându-se în sol în proporţie
de peste 95 % în combinaţii organice. Provenienţa azotului din soluri se datorează descompunerii
resturilor organice, fixării din atmosferă şi aportului de oxid azotic prin intermediul precipitaţiilor
atmosferice. În cazul azotului, se produc pierderi în primul rand prin levigare, atunci când acesta se
găseşte în sol sub formă de nitraţi care sunt uşor solubili în apă. Pierderile cele mai importante apar
în cazul solurilor nisipoase cultivate, cu precădere iarna, când solul nu este îngheţat sau în cazul
supraîngrăşării cu azot. Pierderile prin levigare sunt compensate prin fixarea în sol de azot
atmosferic sau prin aport de azot adus de precipitaţii. Manifestarea eroziunii determină pierderi de
azot datorită îndepărtării orizontului humifer pe versanţii defrişaţi. Astfel, pe suprafeţele forestiere
afectate de tăieri rase, în primul an după tăiere pierderile sunt de 122 kg/ha/an. Prin recoltare
plantele cultivate care consumă în procesul de creştere azotul din sol, sunt îndepărtate, fiind
întrerupt circuitul sol-plantă. În acest mod, cantităţile de azot din corpul plantei nu se mai reîntorc în
sol, unde ar fi ajuns prin descompunerea resturilor vegetale de către microorganisme. Prezentăm în
continuare pierderile de azot datorate recoltării, la câteva din principalele plante cultivate:
cereale păioase – 60-85 kg/ha/an;
porumb – 220-225- kg/ha/an;
sfeclă – 150-200 kg/ha/an.
Remarcăm de asemenea faptul că, pierderile se intensifică pe terenurile irigate datorită măririi
recoltei, plantele dezvoltându-se mai mult şi consumând astfel cantităţi mai mari de azot din sol. În
solurile forestiere aflate în regim natural, aproximativ 20-25 % din cantitatea de azot se
înmagazinează în masa lemnoasă şi se pierde, dar între 75-80 % din cantitatea pierdută revine în sol
prin intermediul litierei. În ecosistemele naturale, neexistând recolte, se realizează un echilibru
dinamic al substanţelor nutritive, datorită circuitului biologic continuu al substanţelor în sistemul
sol-plantă. În ecosistemele cultivate, prin scoaterea din regimul natural apar modificări însemnate în
economia azotului.
Fosforul reprezintă una dintre cele mai importante substanţe nutritive, cu rol hotărâtor în
dinamica energetică, motiv pentru care şi consumul plantelor este mare, fiind cifrat în cazul
plantelor cultivate între 15-100 kg/ha/an (Dorneanu A., 1976), iar în cazul speciilor forestiere la 10-
15 kg/ha/an, din care între 1-4 kg/ha/an revin în sol prin intermediul litierei (Muller G, 1968). În
primul rând, circuitul fosforului în sol este determinat în mare măsură de către microorganisme care
participă la mobilizarea, solubilizarea şi fixarea acidului fosforic. Fosforul provine în sol atât prin
alterarea rocilor, în special a celor magmatice, cât şi prin descompunerea materiei organice.
Fosforul este mai puţin solubil comparativ cu azotul, motiv pentru care pierderile prin levigare sunt
foarte slabe, dar în acelaşi timp cele prin eroziune sau prin recoltare pot fi importante.
Potasiul joacă un rol important în procesele de fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie, în lipsa
lui procesele vegetative ale plantelor neavând loc. Cea mai mare parte a potasiului existent în soluri
provine din rocile alterate, fiind conţinut în special de feldspaţi, mice şi mineralele argiloase.
146