obiectul şi scopul disciplinei - Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de ...

Impactul cel mai mare asupra reacţiei soluţiei solului îl au dioxidul de sulf şi oxizii de azot, care pot
fi transportate şi depuse pe sol atât în stare uscată cât şi în stare umedă (ploaie acidă, ceaţă acidă,
zăpadă acidă). Oxizii de sulf şi cei de azot sunt transformaţi şi într-un caz şi în celălalt în acizi
conform modelului de mai jos. În cazul depunerii uscate este afectată de obicei, doar suprafaţa din
apropierea sursei emitente, în timp ce în cazul depunerii umede efectele se pot resimţi până la 1000
km depărtare. Ploile acide care au asupra solului şi nu numai un efect devastator, înregistrează un
pH având valori de 2,4, identic cu cel al sucului de lămâie, în timp ce apa curată de ploaie are un
pH de 5,6. Ploile acide au efecte nocive extrem de diversificate afectând solul, vegetaţia, animalele
şi sănătatea oamenilor. Influenţa exercitată asupra solului de către depunerile acide depinde de
valoarea pH-ului, durata şi intensitatea fenomenului atmosferic şi temperatura aerului. În acest sens,
cu cât depunerea are un pH mai acid, cu atât efectul asupra solului va fi mai intens. De asemenea,
cu cât cantitatea de emisii este mai mare şi durata emiterii lor în atmosferă mai lungă, cu atât
efectele vor fi mai nocive. Acidifierea solurilor se produce datorită următoarelor procese
determinate de infiltrarea substanţelor acide:
reducerea intensităţii schimbului cationic;
acumularea ionilor de aluminiu;
micşorarea activităţii biologice în sol;
modificarea compoziţiei chimice a soluţiei solului care determină la rândul ei intensificarea
reacţiilor de oxido-reducere şi pierderea principalilor cationi: Ca ++ , Mg ++ , Na + , K + .
Efectul pe care procesul de degradare prin acidifiere îl are asupra solului şi plantelor este
divers:
accelerarea degradării metalelor care conduce la eliberarea de elemente toxice;
reducerea intensităţii nitrificării şi amonificării având drept consecinţă scăderea conţinutului
de azot;
sporirea vitezei de descompunere a celulozei;
intensificarea absorbţiei anionilor;
reducerea mineralizării humusului care determină scăderea conţinutului în elemente
nutritive;
fixarea fosforului în forme insolubile, ceea ce îl face inaccesibil plantelor;
reducerea fotosintezei;
reducerea eficienţei pesticidelor;
apariţia clorozei plantelor, datorate excesului de aluminiu;
dezvoltarea microbilor patogeni şi dăunătorilor.
Salinizare-alcalizare. Salinizarea şi alcalizarea reprezintă două procese pedogenetice
deseori asociate, care determină apariţia în exces în sol a sărurilor solubile sau a sodiului
schimbabil, cu efecte deosebit de grave pentru plante. Aceste procese devin nocive atunci când
acumularea sărurilor depăşeşte limita de toleranţă a plantelor. Atunci când analizăm degradarea prin
salinizare sau alcalizare nu luăm în considerare situaţiile în care solurile halomorfe se dezvoltă în
condiţii naturale (regiunile aride şi semiaride) sau au caracter de intrazonalitate (regiunea
temperată). Sunt considerate soluri degradate cele afectate de salinizare/alcalizare secundară
datorată intervenţiei antropice.
Salinizarea. În general, sărurile solubile care acumulate în exces devin nocive pentru plante
sunt clorurile, sulfaţii şi carbonaţii şi pot fi împărţite în trei mari categorii:
săruri uşor solubile – clorurile de sodiu, calciu sau magneziu, sulfaţii de sodiu şi
magneziu, bicarbonatul de calciu sau magneziu;
săruri greu solubile – sulfatul de calciu;
săruri insolubile – carbonatul de calciu sau magneziu.
Factorii cauzatori ai salinizării solurilor sunt fie naturali, în cazul salinizării primare, fie
antropici în cazul celei secundare. În mod natural, sărurile se acumulează în sol datorită
următoarelor cauze:
ariditatea climatului;
148