obiectul şi scopul disciplinei - Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de ...

Tabelul 3.1. Clasificarea solurilor după V. V. Dukuceaev (1900)
CLASA A. Solurile normale, de vegetaţie terestră sau zonală
Nr. Denumirea zonelor şi a tipurilor
Particularităţile principale ale proceselor de pedogeneză
Crt.
de sol
I Zona boreală. Solurile de Procese de dezagregare, in general şi de levigare foarte slabe,
tundră, de culoare brună inchisă în special. Acumulare mare de humus acid, grosolan, cu
deosebire in orizontul invelişului ierbaceu
II Zona de taiga. Solurile
podzolite, de culoare cenuşie
deschisă
III
IV
V
VI
VII
Zona de silvostepă. Solurile
cenuşii şi cenuşiu inchise
Zona de stepă. Soluri de
cernoziom
Zona de stepă deşertică. Soluri
castanii şi brune
Zona aerală sau zona
deşerturilor. Soluri aerale.
Soluri galbene, albe
Zona subtropicală şi
tropicală păduroasă. Soluri
de laterite, de culoare roşie
Procesele de dezagregare şi în special la levigare ating
maximul şi dezagregarea se termină prin podzolirea solurilor
Procesele de pedogeneză au un caracter de tranziţie între
zonele II şi IV; orizontul B capătă o structură nuciformă, cu o
culoare cenuşie
Acumulare importantă de humus greu solubil. In subsol se
acumulează carbonaţi. Structura solurilor este măruntă
glomerulară friabilă
Acumularea humusului devine mai slabă. In subsol se
depun nu numai carbonaţi, ci şi sulfaţi
Procesele de eflorescenţă sau de exudare a sărurilor uşor
solubile predomină asupra proceselor de levigare
Dezagregarea şi levigarea sunt tot atât de intense, ca şi în taiga
şi de aceea nici în sol, nici în subsol, nu există şi nu pot exista
nici cloruri, nici sulfaţi sau carbonaţi
CLASA B. Soluri de tranziţie
Aceste soluri nu corespund intru totul interacţiunii normale dintre condiţiile fizicogeografice
şi geobiologice ale regiunii respective.
VIII. Soluri mlăştinoase de luncă;
IX. Soluri carbonatice sau rendzine;
X. Solonceacuri secundare;
CLASA C. Soluri anormale
Solurile respective nu sunt legate în mod genetic de complexul normal al condiţiilor locale
fizico-geografice şi geobiologice.
XI. Soluri mlăştinoase;
XII. Soluri aluviale;
XIII. Soluri eoliene.
În clasificarea rusă se utilizează următorii termeni de diferenţiere: clasa, subclasa, tip, subtip,
gen şi specii.
Clasele sunt definite pe criterii de climat şi vegetaţie, iar subclasele sunt determinate de
modul de drenaj al solului (automorf, semihidromorf, hidromorf etc.).
Tipul este nivelul de clasificare cel mai folosit şi are la bază principiul conform căruia
fiecare tip de sol se dezvoltă într-un singur ansamblu de condiţii bioclimatice şi hidrologice. El se
caracterizează prin:
• acelaşi tip de acumulare a materiei organice;
• acelaşi tip de migrare a constituenţilor din sol;
• aceleaşi măsuri de menţinere şi ameliorare a fertilităţii.
Subtipurile prezintă diferenţe cantitative în interiorul tipurilor.
Genul este determinat de rocile parentale şi de modul cum acestea intervin în textura sau în
compoziţia solului.
Speciile se definesc în funcţie de intensitatea principalelor procese de formare (puternic,
mijlociu, slab).
În Rusia la Institutul de Sol „VV.Dokuceaev” a fost propusă o nouă clasificare (L. L. Şişov,
1997, 2004), care prezintă o tendinţă de aliniere la principiile moderne de clasificare din lume cum
80