obiectul şi scopul disciplinei - Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de ...

imobilizate sub formă de compuşi organici insolubili în apă, adăugându-se şi apariţia unor compuşi
toxici. Excesul de umiditate influenţează şi regimul termic al solurilor, acestea fiind mai reci şi
încălzindu-se mai greu. În acest sens, un sol uscat are o caldură specifică de patru până la cinci ori
mai mare decât a apei şi în consecinţă, un sol cu circa 50 % umiditate necesită de două ori şi
jumătate mai multă căldură pentru a se încălzi. Excesul de umiditate predispune solurile la îngheţ pe
adâncimi mai mari, în special în iernile fără zăpadă şi în cazul îngheţurilor târzii de primavară,
schimbul de gaze între sol şi atmosferă realizându-se greoi, deoarece apa în exces nu permite
înlocuirea dioxidului de carbon eliminat de organisme, cu oxigenul atmosferic. Structura solului
este şi ea afectată, deoarece sunt dizolvaţi lianţii care unesc particulele de sol în agregate
structurale, solul devenind masiv. Solurile cu exces de umiditate sunt mai grele, plastice, adezive şi
au o coeziune ridicată, fiind mult mai greu de lucrat. Umezirea excesivă a solurilor determină un
regim aerohidric, termic, biologic şi nutritiv nefavorabil, cu consecinţe negative asupra fertilităţii
acestora. În general, efectul excesului de umiditate asupra plantelor se manifestă într-un interval
cuprins între 3-12 zile.
6.1.3. Degradarea chimică
Degradarea chimică a solurilor afectează în Asia 74 milioane hectare, în America de Sud 70
milioane hectare, în Africa 62 milioane hectare, în Europa 26 milioane hectare, în America Centrală
6 milioane hectare, în Oceania 1 milion de hectare, iar în America de Nord sub 1 milion de hectare.
Procentual, valorile oscilează în jurul a 10.% din suprafaţa degradată, cu excepţia Americii de Sud.
Raportându-ne la suprafaţa continentelor, valorile cele mai mari apar în cazul Americii Centrale 5,7
%.
Această categorie de degradare determină modificarea proprietăţilor chimice ale solurilor şi
include următoarele tipuri:
pierderea nutrienţilor;
acidifierea;
salinizarea si alcalizarea;
poluarea.
Dintre cele patru tipuri de degradare chimică a solurilor, pierderea de nutrienţi deţine 57 %,
salinizarea 32 %, poluarea 9 % şi acidifierea 2 %.
Pierderea de nutrienţi. Fertilitatea solurilor este determinată în principal de trei
caracteristici, referitoare la regimul apei în sol, cel al aerului şi la aprovizionarea cu elemente
nutritive. Nutrienţii reprezintă elementele sau substanţele chimice pe care plantele le preiau din
soluţia solului, în timpul procesului de creştere. În acest sens, între sol şi plantă se crează un circuit,
care reprezintă practic esenţa procesului de formare a solului. Din acest motiv, este foarte important
ca nutrienţii să nu fie înlăturaţi din acest circuit sol-plantă, fapt care ar conduce la sărăcirea solului
şi implicit la scăderea fertilităţii acestuia. Un lucru important este acela că elementele nutritive sunt
extrase de către plante din soluţia solului şi de aceea este necesar ca aceştia să se găsească în sol în
forme solubile. Paradoxal, există soluri care conţin cantităţi însemnate de elemente nutritive şi cu
toate acestea au o fertilitate redusă, deoarece nutrienţii se găsesc în forme insolubile inaccesibile
pentru plante. În regim natural, solurile conţin cantităţi diferite de elemente nutritive, legat în
special de condiţiile bioclimatice în care s-au format. Astfel, în zona caldă cele mai mari cantităţi de
carbon se întâlnesc în savana aridă, 64,35 t/ha în stratul cuprins între 0 şi 20 cm adâncime şi 94,70
t/ha în stratul cuprins între 20 şi 100 cm adâncime (Florea N., 1997). Această afirmaţie este valabilă
şi în ceea ce priveşte conţinutul de azot, oxid de calciu sau oxid de potasiu, de la 5,735 t/ha la
10,443 t/ha în cazul primului, la 7,672 kg/ha până la 18,604 t/ha în cazul celui de-al doilea şi de la
1,503 t/ha până la 3,207 t/ha, în cazul celui de-al treilea. Cantităţile cele mai reduse de elemente
nutritive se constată pentru zona caldă în cazul pădurilor tropicale: carbon între 24,90-39,58 t/ha,
azot între 2,448-4,664 t/ha, oxid de calciu între 632-2607 kg/ha şi oxid de potasiu între 110-318
kg/ha. În cazul zonei temperate conţinutul în humus spre exemplu, oscilează între 90-149 t/ha sub
pădurea de foioase, 100-205 t/ha pentru solurile din silvostepă şi 140-268 t/ha pentru solurile din
stepă. Celelalte elemente nutritive înregistrează aceeaşi creştere de la solurile de sub pădurile de
foioase la cele de sub vegetaţia de stepă.
145