obiectul şi scopul disciplinei - Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de ...

Referitor la compoziţia aerului din sol, importanţa deosebită în legătură cu creşterea şi
dezvoltarea plantelor de cultură prezintă conţinutul de oxigen şi bioxid de carbon. Faţă de aerul
atmosferic cel din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în bioxid de carbon. În procesul de
respiraţie a rădăcinilor plantelor se consumă oxigen şi se eliberează bioxid de carbon. Descompunea
substanţelor organice din sol se petrece cu consum de oxigen, iar în rezultatul descompunerii printre
alţi compuşi se elimină bioxidul de carbon. Conţinutul de bioxid de carbon şi de oxigen variază în
funcţie de conţinutul de substanţe organice, de activitatea microbiologică, textura, structura, gradul
de afânare, umiditate etc. Scăderea sub anumite limite a conţinutului de oxigen din aerul solului,
care este însoţită de creşterea proporţiei de bioxid de carbon, influenţează negativ germinaţia,
înrădăcinarea, pătrunderea în plantă a apei şi substanţelor nutritive etc. În solurile foarte bogate în
substanţe organice şi cu exces de umiditate apar şi gaze toxice pentru plante precum hidrogenul
sulfurat şi metanul.
2.8.3. Aeraţia solului
Normalizarea compoziţiei aerului din sol se face prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer
atmosferic sau prin difuziunea unor gaze din sol în atmosferă şi invers. În conformitate cu teoria
cinetică a gazelor, acestea se află într-o mişcare continuă şi tind să ocupe volumul maxim ce li se
oferă şi să se răspândească uniform. Difuzarea unor gaze din sol în atmosferă este determinată mai
ales de concentraţia lor diferită. Astfel, bioxidul de carbon, fiind în concentraţie mai mare în aerul
din sol, decât în cel atmosferic, difuzează din sol în atmosferă, iar oxigenul, având o concentraţie
mai mare în aerul atmosferic decât în aerul din sol, difuzează din atmosferă în sol; în ambele
situaţii, tendinţa este de a se realiza un echilibru de concentraţie.
Normalizarea compoziţiei aerului din sol este influenţată şi de alţi factori:
‣ temperatură;
‣ umiditate;
‣ presiune atmosferică;
‣ vânt.
Pentru normalizarea compoziţiei aerului din sol se petrec lucrările solului.
2.8.4. Însuşirile solului pentru aer. Regimul aerului din sol
Regimul aerului din sol depinde de factorii de care depinde şi aeraţia solului – de
porozitatea şi umiditatea solului. El este supus variaţiilor diurne, sezoniere şi anuale şi poate fi:
‣ deficitar (la soluri cu exces de umiditate);
‣ excesiv (la soluri nisipoase, fără structură şi umiditate redusă);
‣ echilibrat (la soluri cu structură glomerulară, cu o proporţie optimă dintre porozitatea
capilară şi necapilară).
Se deosebesc următoarele însuşiri ale solului pentru aer:
1. Permeabilitatea pentru aer – reprezintă capacitatea solului de a permite mişcarea aerului.
Este în strânsă legătură cu porozitatea, gradul de structurare, textură şi gradul de tasare.
Permeabilitate mare au solurile afânate, bine structurate, cu textură grosieră şi poroase.
2. Capacitatea pentru aer – reprezintă cantitatea de aer corespunzătoare capacităţii pentru
apă în câmp.
3. Limita de aeraţie – reprezintă umiditatea solului corespunzătoare unui conţinut de aer de
10 %.
4. Deficitul de aeraţie – reprezintă procentul din excesul de umiditate care trece peste limita
de aeraţie (7 % aer = 3 % deficit de aeraţie sau exces de umiditate).
74