obiectul şi scopul disciplinei - Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de ...

2.8. AERUL DIN SOL. PROPRIETĂŢILE AERIENE ALE SOLULUI
2.8.1. Capacitatea pentru aer a solului.
2.8.2. Compoziţia aerului din sol.
2.8.3. Aeraţia solului.
2.8.4. Însuşirile solului pentru aer. Regimul aerului din sol.
2.8.1. Capacitatea pentru aer a solului
Aerul din sol este constituit din gaze şi vapori de apă şi deţine între 15-35 % din volumul
solului în funcţie de umiditatea acestuia. În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este
excesul de umiditate, pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie rămâne în spaţiile foarte mici din
sol sau în cele captive. Aerul se găseşte în sol în porii acestuia, deci proporţia lui depinde de
porozitate. Porii solului por fi însă ocupaţi în măsură mai mare sau mai mică de apă, prin urmare
volumul de aer a unui sol cu o anumită porozitate depinde de fapt de umiditate. Porozitatea solurilor
este în funcţie de textură, de structură şi de gradul de afânare sau îndesare a solului. Volumul de aer
creşte de la solurile argiloase spre cele nisipoase, de la solurile nestructurale la cele structurale, de la
solurile îndesate la cele afânate.
Capacitatea pentru aer a solului depinde de umiditatea solului şi volumul porilor necapilari.
Cu cât solul este mai umed, cu atât apa ocupă un procent mai mare de pori şi deci volumul de aer
este mai mic. Când solul este saturat cu apă, practic nu conţine aer, iar când este uscat, volumul de
aer corespunde porozităţii totale.
Aerul reprezintă alături de apă elementul de bază pentru dezvoltarea organismelor din sol.
Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor de cultură este necesar ca în sol să existe un
anumit volum de aer. Se consideră că solul oferă, în general, condiţii bune de creştere şi dezvoltare
a plantelor de cultură atunci când acesta reprezintă 15-30 % din volumul total al solului. Pentru
aprecierea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor trebuie luat în consideraţie raportul aer –
apă, adică regimul aero-hidric al solului. Din acest punct de vedere cea mai bună situaţie o prezintă
solurile cu structură glomerulară bine formată şi stabilă, cu textură mijlocie, afânate. În astfel de
cazuri, porozitatea totală fiind de peste 50 % şi reprezentată în proporţii aproximativ egale prin
porozitate capilară (sau de reţinere a apei) şi porozitate necapilară (sau de aeraţie), se poate realiza
un raport optim apă – aer.
Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări:
liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă în sol şi se schimbă cu cel
atmosferic, fiind în starea care influenţează cel mai mult solul;
captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se schimbă, are influenţă
neânsemnată;
adsorbit – se găseşte legat la suprafaţa particulelor minerale;
dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează aeraţia.
Aerul în sol influenţează:
procesele de oxidare-reducere;
procesele de carbonatare;
procesele de humificare\mineralizare;
regimul elementelor nutritive;
temperatura solului.
2.8.2. Compoziţia aerului din sol
Aerul solului provine din cel atmosferic. Cu toate acestea aerul din sol faţă de cel atmosferic
prezintă unele diferenţe în ceea ce priveşte proporţia principalelor componenţi. Aerul din
orizonturile superioare ale solului poate conţine 10-20 % oxigen (faţă de circa 21 % în aerul
atmosferic), 78,5-80,0 % azot (faţă de 78 %), 0,2-3,5 % bioxid de carbon (faţă de circa 0,03 %). De
asemenea, aerul din sol este, în general, mai bogat în vapori de apă şi în amoniac, iar uneori poate
conţine şi unele gaze (hidrogenul sulfurat, metanul ş.a.)