·s

etc. (ref erinte tot acolo). S-ar 'Area ca aici nu mai e vorba de nume strigate,
pe care scurtarea le-ar face ineficace, ci de formule de adresare
care cineva care se gaseste la mica distanta. Este evident o purd intim
plare ca fapte asemdnatoare se semnaleaza din sudul Italiei (vezi p.
58): $i la noi, si acolo, ceea ce urmeazd dupe vocala accentuate a
putut parea neinteresant, deoarece cel caruia i se adreseazd cuvintul intelege
usor ca e vorba de el. Nu poate fi insd intimplator ca ucrainenii
din Maramures folosesc acelasi procedeu: Iva! pentru Ivan. Tinind seams
de faptul ca la alti ucraineni scurtarea nu e cunoscutd, va trebui sd credem
ca modelul 1-a dat aici limba romina.
Se socoteste de obicei ca formele de vocativ ale limbii romine provin
din latineste. Am aratat in alte locuri de ce nu pot fi de acord cu aceasta
teorie (pentru ultima card in SLG, p. 124). Iata pe scurt situatia. Toate
limbile romanice, cu exceptia rominei, au pierdut complet vocativul din
fazele for cele mai vechi; cu exceptia rusei, toate limbile slave au mentinut
ferm vocativul, pind si bulgara, care in afard de aceasta nu pastreazd
nimic din flexiunea nominala (bulg. Simione, vocativ de la Si,
mion). In cella se formeazd in mod curent vocativul si de la numele
straine, de exemplu unui american cu numele Bolton i se spune Boltone!
Desinenta de masculin -e este cunoscuta si in latind $i in slava, deci in
principiu ne-ar fi putut veni din ambele surse, pe cind desinenta de feminin
-o nu exists in latind, ci num* in slava.
Intr-o faze mai veche a limbii romine, vocativul a cunoscut o large
dezvoltare: aldturi de desinenta -e s-a creat, dupe cum am vazut, varianta
-ule (vezi p. 111). Numele de familie nu urmeaza in general regula
aratatd la numele de botez: cele in -escu, §i in -oiu formeaza intotdeauna
vocativul cu -ule, cele in -eanu intotdeauna cu -e, indiferent de
numarul silabelor (Ionescule, Oproiule, Pircalabescule, dar Moldovene,
Codrene). La feminin, nu s-a putut pastra din latineste decit folosirea
nominativului cu valoare de vocativ, de vreme ce latina nu avea o desinenta
specified pentru vocativ. S-a zis deci Ana, . Marie, dupd modelul
numelor comune nearticulate, mama, sotie. S-a imprumutat apoi din
slava desinenta -o (bg. Mario), folosita in general alaturi de -a (Ioanci it
loano). Masculine le in -a si -ea au urmat femininele si $i -au creat un
vocativ in -o, -eo, (Tomo, Opreo), fart sa alba o forma paraleld, corespunzind
celei feminine in -a. Masculine le in -a nu au urmat femininele, in
sensul ca nu au o forma in -o (care s-ar confunda cu femininele din.
aceeasi tema). Nu ma refer la nume ca Ghita, aproape exclusiv masculine,
ci la unele ca Florica, Nita, care au in paraleld femininele Florica, Nita;
dace barbatii ar fi fort strigati Florico, Nito (ea Tomo), s-ar fi confundat
cu femeile. Solutia care s-a gasit este ca in cazurile acestea femininul
nu foloseste vocativul in -a; Florica, Nita sint rezervate pentru masculin,
pe cind la feminin se zice Florico, Nita.
In ultimele secole, situatia se schimba, vocativul este tot mai putin
folosit. La aceasta va fi contribuit §i faptul ca, urmate de un genitiv, numele
nu mai pot fi puse la vocativ, ci se foloseste nominativul cu Valoare
de vocativ, vezi de exemplu refrenul de cintec Radu mamei, Radule.
Diverse nume straine introduse in secolul nostru nu-1 mai cunosc: Ernest,
Ludovic, Robert. Acum aproape cincizeci de ani a stirnit ilaritate, vocativul
Otule, adresat unui copil pe care-1 chema Otto. Nici de la femini-
138
www.dacoromanica.ro