Basarabia - Limba Romana

DIALOGUL ARTELOR 159„Nu cred în ceea ce văd, ci în ceea ce simt”, afirma pe timpuri Gustave Moreau(1826-1898), predecesor al simbolismului şi al modernismului.Aşadar, o operă de factură conceptuală (şi nu numai) este, de fapt, un universînchis, un univers personal. Nu ne putem permite să intrăm în acest universfără a avea o anumită pregătire sau sensibilitate. Trebuie să fim conştienţi defaptul că artistul explorează universul spiritual, lăuntric, cu toate componenteleşi reacţiile lui imprevizibile, cu undele lui interioare în care pulsează înefervescenţă gânduri şi sentimente, nelinişti, frământări, bucurii şi necazuri.Iar arta conceptuală accentuează latura metafizică, intraductibilă în limbajulcuvintelor. De aici şi impasul care intervine ori de câte ori ne aflăm în faţaunor lucrări de o asemenea factură şi încercăm, cu orice preţ, să urmărim gândul/ ideea autorului.Astfel, revenind la lucrarea Fuga, vom observa că artistul nu descrie realitatea,ci doar transpune în termeni picturali o anumită stare de spirit, anumitesenzaţii, închipuiri... Ea transfigurează realitatea, imprimându-i noi valenţe,noi semnificaţii, nu neapărat unanim cunoscute sau acceptate. Este, de fapt, olucrare de o adâncă vibraţie poetică.Şi totuşi... să ne reţinem puţin în faţa acestui tablou pentru a descoperi aicielemente plastice demne de admiraţie. În prim-plan – un nud feminin scăldatîn lumină. Un nud realizat neobişnuit, deşi tema e una străveche, datând încădin paleolitic. Corpul e tratat cu mult tact şi discreţie, privit fragmentar – dinspate. În faţă – un colţ al naturii, dar nici acesta nu este unul obişnuit priviriinoastre. Nişte linii şi pete de brun se întreţes, formând o perdea densă de rădăciniviguroase, care definesc parcă o lume tenebroasă, subterană – cuvântul„parcă” ar putea servi drept pretextul tabloului. Omul şi natura, dar o naturămisterioasă. Mai precis omul în faţa unui mister subteran. O fi acesta un felde memento mori? E o ipoteză doar, una dintre sutele posibile. E riscantă şiingrată această încercare de a traduce impresiile în mod direct, à la lettre. Nupot să nu fac trimitere la cuvintele profetice ale lui Paul Valéry, marele poet,estet, dar şi critic de artă: „Il faut demander pardon chaque fois quand on veutparler de l’art”...Aşadar, cu scuzele de rigoare, să continuăm traseul prin sala de expoziţie a C.L.R.Veţi remarca, probabil, că pictoriţa N. Ciornaia este un colorist înzestrat.Ea nu lucrează, ci joacă culorile, aplicându-le în cele mai neaşteptate şi maisurprinzătoare moduri şi formule. Într-o manieră foarte sofisticată, dar şi sugestivăeste folosită gama coloristică în tripticul Jazz (2010). Într-un registrucromatic foarte bogat şi fin nuanţat, culoarea, susţinută de un ritm fluid al liniilor,capătă sonoritate. Se încearcă, parcă (din nou „parcă”), să se stabileascăo echivalenţă, un echilibru între cele şapte sunete muzicale şi cele şapte culoridin gama cromatică.