Basarabia - Limba Romana

eminesciana 37matricea spaţiului originar: „În loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochiivecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culteumplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibirpână sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe... tot mai departe” 22 .Urmând calea de interpretare deschisă de poet, dezmembrarea ţării Moldoveiapare ca simptom ce dă la iveală conflictul între „flămângiunea” cu care roiulde popoare al Răsăritului ameninţă Apusul şi „mreaja de fier” a cosmopolitismuluiegoist 23 cu care lumea tehnologizată a Soarelui-Apune întâmpină revărsărilebarbare. De altfel, în concepţia lui Eminescu, barbaria şi civilizaţia suntcapetele firului tors al istoriei unui popor 24 . În devenirea sa organică, şi remarcămcă metafora conceptuală a organicităţii este cheia de boltă a concepţieilui Eminescu despre popor şi despre stat, un popor face saltul de la barbariela civilizaţie dacă sâmburii primitivi, dar benefici ai naşterii sale nu sunt atinşide boala însuşirii şi practicării fără discernământ a unor forme şi conţinuturialogene, străine de posibilităţile interne ale unui neam. Simţul istoric al unuipopor şi versanţii săi etici, binele şi răul, formează un întreg. Trecerea de labarbarie la civilizaţie este evaluată pozitiv (o dezvoltare, o creştere naturalăa ceva ce este în chip fundamental bun), trecerea de la barbarie la alte formeposibile de existenţă istorică, precum semibarbaria, este evaluată negativ (unregres, o degenerare a ceea ce este în chip fundamental bun). Prinşi în măcinarealumilor, românii nu au atins încă stadiul superior al unei civilizaţii, ciformează un popor tânăr, cu simţ istoric fundamental bun, deşi „totdeaunadezbinat înlăuntru, dezbinat în politica sa faţă cu vecinii” 25 . Considerată dinunghiul tensiunii între ceea ce un popor poate deveni dacă îi este permis să sedezvolte nestingherit şi ceea ce el ajunge să (nu mai) fie într-un moment istoricdat, sub presiunea altor forţe naturale ale altor popoare, soarta românităţiicunoaşte (şi merită să cugetăm cât adevăr există într-o astfel de constatare)tot atâtea momente de cumpănă câte furtuni au tulburat apele relaţiilor dintremarile puteri interesate de controlul, sub o formă sau alta, asupra colţului delume locuit de români. Anul 1812, pare a arăta gazetarul Eminescu, nu estedoar anul în care s-a destrămat vechea Moldovă, ştirbită, mai întâi, în 1775,prin cedarea Bucovinei către Imperiul Habsburgic, apoi ruptă în două, prinpactul ruso-turc semnat la Bucureşti în 16/28 mai, ci unul din punctele decotitură ale istoriei prin care soarta românilor trăitori în ţinutul dintre Hotinşi Cetatea Albă, dintre Prut şi Nistru se leagă de odiseea amară a dezlipirilorde vatră, adică a impunerii de influenţe fără rost şi fără rod, al căror ultimefect este de a împiedica evoluţia unui popor de la barbarie la civilizaţie, de laghindă la stejar. Eminescu practică, e limpede, o istorie naturală a popoarelor,considerate ca forme colective de viaţă, clasificate în genuri şi specii, conformcondiţiilor proprii de dezvoltare. „Naturalismul” vederilor sale istorice nu trebuiesă surprindă pe nimeni dacă se are în vedere că secolul al XIX-lea a fost