Basarabia - Limba Romana

critică, eseu 209din perioada interbelică, aceasta se menţinea cu îndărătnicie sumbră, confuză,anemică, aşa cum apare reflectată în operele unor scriitori ce au avut prilejulsă viziteze meleagurile bălţene în această perioadă.Geo Bogza, care în primăvara anului 1934 vizitează pământurile basarabene,ne lasă nişte mărturii tulburătoare, rod al unor investigaţii personale, în volumulBasarabia, ţară de pământ, publicat iniţial în opul Ţări de piatră, de foc şi depământ, apărut la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”.Dincolo de optica subiectivă a artistului, volumul prezintă o importantă valoaredocumentară, care dezvăluie „misterele Chişinăului”, „ciudăţeniile Hotinului”,farmecul Lipnicului şi... „infernul Bălţiului”.Imaginea celui din urmă este surprinsă cu acuitate în reportajul Un oraş dininfern şi reflectă, după cum mărturiseşte autorul, „cel mai dramatic şi mai uluitorepisod” [1] din voiajul basarabean. Prima impresie pe care i-o lasă Bălţiulinterbelic este a „unui vis îngrozitor”, sângeros de halucinant. În intenţia dea scăpa de imaginea coșmarescă a unui oraș ce emana prin esența sa „tot cepoate fi mai îngrozitor pe fața pământului”, Geo Bogza întreprinde imposibilulpentru a evada din mrejele teribilului vis, dar tot ce înregistrează ochiul săureportericesc e că... „orașul acesta din Basarabia e un oraș al infernului”.Descalificat din capul locului, acest oraș va cumula pe parcursul călătoriei toateatributele infernului: smoala; stârvul; cioara; musca etc.Asociindu-i culoarea neagră prin apelul la simbolul smoalei („Și dacă într-o ziaș afla că s-a scufundat în adâncime, și în locul lui a apărut un lac de smoală, num-aș mira; într-atât lucrurile văzute în el mă îndreptățesc la cea mai absurdăcredință” [1, p. 77], autorul subliniază însușirea de „nefast” a acestui ţinut.Totodată, în calitate de culoare a morţii şi a doliului, negrul a fost adoptat decătre creştini ca semn al morţii pentru această lume, în sens de mortificare, deunde nefastului i s-ar alătura moartea, doliul, infernul.Un alt atribut al infernului este reprezentat de stârvurile cailor: „Închipuiți-vă uncâmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere.Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp un oraș. E Bălți”[1, p. 78]. Stârvul de cal este un purtător al morții, fiind legat atât de focul cenimicește și triumfă, cât și de apa ce hrănește și îneacă. Calul-psihopomp, călăuzăa sufletului, e prezent în bocetele româneşti. „Ca animal htonian, el îndeplineşteşi funcţii psihopompe, fiind călăuza sufletului pe lumea de dincolo.Însă această calitate se contaminează cu secretele morţii şi ale întunericului;de aceea, calul capătă unele însuşiri demonice şi infernale. În credinţele populare,spiritele malefice care vin din altă lume spre a-i înfricoşa şi a-i teroriza pe