Basarabia - Limba Romana

eminesciana 31în sânul viitorului, vor înlocui în lumea vecinicei schimbări şi pe învingătorşi pe învins, când vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, când nu vamai fi rămas nici urmă din toate câte ne mişcă acum, din toate câte dorim” 4 .Imaginile zugrăvite pe pânza istoriei se dizolvă, ştiutul se preschimbă în neştiut,undele licăritoare ale trecutului prevestesc volburile viitorului iar lumilede altădată trec dincolo de porţile realului. „Istoria – un necrolog” 5 , notează,lacunar, poetul, într-unul dintre manuscrisele sale. Acest tip de lectură în CarteaLumii invită, fără îndoială, la meditaţie. Ce este necrologul, dacă nu undesen al vieţii şi al morţii cuprins în ţesătura cuvintelor, o stilizare idealizată aceea ce s-a petrecut, o esenţializare al cărei nimb etic luminează timpul?Prins în pasta unei poveşti moralizatoare, faptul istoric dezvăluie un adevărşi fixează valoarea simbolică a unui model. Lectura critică a naraţiunilor eticepe care istoria le oferă ar trebui, dacă se urmează matca raţionamentuluieminescian, să conducă spre aflarea „terminelor” prin care se face cunoscutfirul ce uneşte capetele. Expresia poetică a acestei idei poate fi descoperită înversurile poemului Glossă: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe / Vede-ncapăt începutul / Cine ştie să le-nveţe”.Priceperea de a reface şirul de cauze din care se torc firele istoriei demonstreazăcă Eminescu înfăţişează trecutul cu pregătirea şi cu talentul unui istoricdublat de un filozof (cf. Vatamaniuc, 1985: 144). O privire generală asuprapublicisticii sale scoate în evidenţă atenţia cu care omul de cultură înţelege săunească privirea întrebătoare asupra istoriei cu gestul de a scrie. Limba ivităde sub condeiul gazetarului este tot atât de organică ca şi faptul istoric pe caremintea reflexivă a publicistului îl parcurge pentru a-i desluşi însemnătatea. Numiră pe nimeni această unitate. Ca şi istoria, limba este un tezaur de imaginişi de poveşti asupra lumii. Examinarea izvoarelor care animă energia şi fluiditatealimbii literare din gazetăria eminesciană ne situează în faţa următoarelorfiloane cultural-lingvistice (cf. Iorga, 1981: 192-193): a) limba vie a românilordin regiunile istorice de la Nord de Dunăre, b) monumentele vechiuluiscris românesc şi c) limba de cultură a vremii (a doua jumătate a veacului alXIX-lea), îndeosebi cea a creaţiilor apreciate de poet pentru calitatea lor de ase deosebi de „păsăreasca” unor gazete. Aceste izvoare pun în lumină concepţiapoetului despre unitatea românilor, interpretată ca unitate de conştiinţăetnică, unitate de limbă şi unitate de teritoriu locuit cu statornicie.Caracterul organic al unităţii de limbă, de neam şi de loc reprezintă una dintretezele apărate cu străşnicie de gazetar. Acesta judecă sever şi demite cupatos motivele invocate pentru a justifica luarea în stăpânire a unor teritoriiromâneşti. În unele scrieri, el desface, cântărește şi respinge tezele pe care sebazează anexările teritoriale de la sfârșitul veacului al XVIII-lea şi începutulsecolului al XIX-lea 6 , în altele comentează asupra efectelor pe care le-au avut