Basarabia - Limba Romana

30 ROMÂNĂzofie, filologie şi literatură, logică, drept, economie, ştiinţele naturii şi ştiinţesociale. D. Vatamaniuc (1985, 1988, 1996) observă, cu îndreptăţire, că publicisticalui Eminescu reflectă dinamica valorilor culturale ale epocii, reliefeazăconştiinţa profesională a gazetarului şi întinderea orizontului său cărturăresc,evidenţiază complexitatea şi unicitatea discursului jurnalistic asumat de poetşi pune în lumină legăturile cu „celelalte domenii ale scrisului său”.Eminescu practică o gazetărie de idei şi de atitudini, pe care o înscrie cu vervăşi condei în două cadre de cuprinderi diferite, dar observate permanent dinperspectiva corespondenţelor, viaţa publică românească şi scena internaţională.Modalitatea elementară de creare şi de corelare a cadrelor este dramatizarea,adică procesul de prelucrare şi de reprezentare a faptelor în aşa fel, încâtele să poată fi înfăţişate în devenirea lor. Asemenea creatorilor de reprezentaţiiteatrale, gazetarul desface în secvenţe fluxul caleidoscopic al întâmplărilor,pregăteşte scena pe care urmează a se desfăşura spectacolul, dezvăluieelementele de decor şi cheamă personajele în lumina rampei. Publicistul îşiadună informaţiile necesare din diverse surse documentare, pe care le indicămai mereu cu onestitate, îşi organizează materialul probant în funcţie detipurile şi de modurile de argumentare pe care scrierea le presupune sau lesolicită, apoi edifică o lume textuală spectaculară, făurită ca reprezentare şi careprezentaţie a datelor de real care alcătuiesc spectacolul viu şi mereu schimbătoral lumii, o zidire de gândire şi de limbaj a cărei arhitectură decurge dinînţelegerea pe care Eminescu o are asupra istoriei ca devenire 1 . După cumsâmburele de ghindă cuprinde în sine ideea stejarului întreg, geneza şi existenţaunui neam sunt cuprinse în latenţele germinative ale istoriei 2 . A faceistorie înseamnă a urmări ideea internă, lanţul de cauze care prefac sâmbureleîn vlăstar, legile conform cărora germenele şi întregul se cuprind, înseamnă,notează Eminescu, a căuta „punctul de purcedere, de ajungere, şi apoi seriaterminelor intermediare prin cari se află unite aceste două termine estreme” 3 .Precum un tablou cu imagini mişcătoare prins în rama timpului, istoria înfăţişeazătrecerea prin lume a neamurilor. Proiectată pe pânza veche a istoriei, fiinţarearoiurilor de popoare ia formele unor desene peste care mâna nevăzutăa vremii întinde straturi peste straturi de linii şi de culori. În întinderea mereualta a desenelor aflăm vieţile seminţiilor omeneşti, iar nodurile şi ochiurileţesăturii formează împletitura adâncă şi neştiută peste care se aştern luminileşi umbrele desenelor schimbătoare. Istoria este textura în care se imprimăcreşterile şi descreşterile popoarelor.Pentru conştiinţa scrutătoare a celui ce caută să afle natura forţelor care asigurăverigilor unitatea şi tăria întregului, tabloul mişcător prins în „lănţuireatimpilor” capătă aura unei naraţiuni exemplare în care adevărul şi legenda nuse despart, ci se îngemănează: „Va veni o vreme când alte neamuri, ce dorm