Basarabia - Limba Romana

critică, eseu 207entat spre sine însuşi. Cu aceste mijloace autorul vrea să ţină în frâu universulmişcător, greu de stăpânit al omului măcinat de îndoieli şi neîmpliniri.Inspirat de destinul tragic al lui Miron Costin, romanul Sânge pe zăpadă reflectăşi starea de spirit a scriitorului transnistrean, care nu şi-a cunoscut buniculdinspre mamă, mort în gulagul stalinist, bunic pe care îl cunoştea numaidin crâmpeiele povestite de rude şi consăteni, astfel încât imboldul de a-şicunoaşte străbunii îi dirijează intuiţia şi spre cronicarul cutremurat în faţadestinului. Dincolo de acest moment, autorul îşi pune drept scop să refacăatmosfera timpului în care a trăit Miron Costin, închipuind aspecte variate,din perspectiva diverselor pături sociale, personajele imaginate fiind haiduci,ţărani, călugări, ostaşi ş.a. Dorinţa romancierului de a acoperi golurile imenseîn cunoaşterea istoriei naţionale de către intelectualii basarabeni este susţinutăde curiozitatea sa de potenţial cercetător al literaturii, al istoriei şi al filozofiei,cercetător al cărui zbor a fost frânt de regimul totalitar.Publicat în 2010, volumul de versuri Ţipătul lăstunului e o verificare a capacităţiipersonajului liric de a se rupe de noapte. Zbuciumul ca o consecinţă arostirii, neliniştea marcată de cunoaşterea unei anumite vieţi, cea de sub regimultotalitarist, sângerarea „pentru un vis distrus”, rătăcirea „printre ierburişi vorbe”, dedublarea, plânsul pentru fiul drag pierdut fără vreme, încercareade detaşare faţă de un destin vitreg – toate acestea sunt transpuse într-un versvoit modern, marcat de experimentul eufonic, în care sunetele repetate suntutilizate pentru acutizarea senzaţiilor. Tentaţia neoexpresionismului (Ex.:„Vorbele cad sfârâind pe carnea sufletului”) se developează în viziuni cu haitede lupi, cu câini care, de frica lupilor, încep primii să urle, cu ferestre tăiate înziduri nu pentru ca să pătrundă lumina în odaie şi să-i încălzească sufletul,ci pentru ca să dea „năvală întunericul ca hleiul smârcurilor primordiale...”(Din Plâns pentru feciorul meu pierdut la 21 ianuarie 1987). Pe ecranul „subţire,diafan” ce desparte veghea de somn se profilează „imagini bizare terifiantehilare”, pe care autorul le descrie cu lux de amănunte într-un stil amintind desuprarealism. În acelaşi timp, marcat de îngândurarea provocată de trecereaanilor, sentimentul de dragoste este intensificat de o doză de tristeţe amarănedescifrată până la capăt a prozatorului Beşleagă, care recurge tardiv la uneltelepoeziei şi aminteşte oarecum de Sadoveanu, autorul volumului DAIM.La Beşleagă explorarea trăirilor interioare atât în proză, cât şi în poezie areacelaşi scop cunoscut datorită lui Ortega y Gasset, anume de a găsi „fragmentulde conştiinţă căzut în inconştient”. Astfel, proiectată spre întregul spaţiuromânesc, tehnica şi ştiinţa confesării din perspectiva geografică limitrofă aprozatorului transnistrean devine o artă a radiografierii suferinţei celui careluptă cu propriul său destin.