Basarabia - Limba Romana

34 ROMÂNĂcineva o capătă sau şi-o face, la un moment dat, despre ceilalţi şi despre sineîn raport cu ceilalţi (Costache, 2008). Ce dovadă mai bună poate fi adusă însprijinul acestei afirmaţii decât calendarul simbolic al reprezentărilor referitoarela Eminescu şi la opera sa, cu toate variantele permise de distanţa dintrepolii formaţi din adulatori şi detractori? Mai mult decât atât, Eminescu însuşia creat portrete memorabile prin dimensiunea lor etică, care însă nu vor fifost aidoma fiinţelor istorice ce le-au servit de modele. Amintind doar douădintre portretizările lui Ştefan cel Mare, prima creionată în articolul [„La anul1774...”] 11 , din 30 septembrie 1877, și cea de-a doua, în diatriba [„Serbareaguvernamentală...”] 12 , din 18 iunie 1883, constatăm că personajul eroic, proiecţiea imaginarului individual şi colectiv, ajunge să domine persoana istorică,iar acest fenomen de supracodificare culturală oglindeşte înscrierea unuifapt istoric într-o reţea fertilă de imagini şi / sau de poveşti cu miez etic.Dacă se acceptă că discursul gazetarului Eminescu este un discurs a cărui înţelegerereclamă raportarea la o epocă pe care, de altfel, o sublimează, nu estelipsit de importanţă să observăm că, în publicistica românească din a douajumătate a secolului al XIX-lea, discursul polemic, ca manifestare a spirituluicombativ, servea concomitent mai multor finalităţi, cele mai importante fiindformarea unei conştiinţe critice şi revizuirea valorilor trecutului prin prismaprovocărilor prezentului. În Istoria presei româneşti „dela primele începuturipână la 1916”, Nicolae Iorga pune militantismul publicaţiilor româneşti dinperioada 1866 – 1884 pe seama constituirii celor mai importante partide, înspeţă liberalii (roşii) şi conservatorii (albii), formaţiuni care, între mijloacelede acţiune publică şi de propagandă, considerau ziarul un instrument eficientde cucerire a spaţiului public şi o platformă potrivită de gestionare a controverselorcu o cuprindere mai largă decât cea a confruntărilor ideologice. Prinurmare, presa luptătoare stă ca tip firesc în epocă, iar obiectivitatea şi subiectivitateasunt mai mult atribute etice ale ofertelor de discurs decât principii carereglează tensiunile între libertăţile şi constrângerile implicate în mecanismelede instituţionalizare şi de funcţionare ale mijloacelor de informare în masă.Puterea brută a crudităţii de limbaj şi subţirimea şlefuită a raţionamentului nuse suprapun cu opoziţia subiectiv – obiectiv, întrucât o asemenea disjuncţienu face parte din reţetarul curent al vremii. Mai apropiată de realitatea scrisuluigazetăresc al epocii este corelarea binomului judecată – atitudine cu o paradigmăetică dezvoltată prin contraste de tipul bine – rău, corect – incorect,recomandat – nerecomandat, potrivit – nepotrivit, oportun – inoportun.Eminescu, subliniază Al. Oprea (1983: 99), în continuitatea observaţiilor luiD. Murăraşu, „ştia să îmbine cugetarea şi pasiunea, argumentarea logică şi indignareamorală”.Modelul retoric pe care gazetarul îl impune este aidoma unui basorelief. Raţiuneaşi emoţia au fundament comun, dar, în funcţie de necesităţi, iese în